UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITATE DE LICENȚĂ:

PSIHOLOGIE IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. OANA PANESCU

ABSOLVENT:

TOADER D. ANDREI

BUCUREȘTI

2020 - 2023/

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ:

PSIHOLOGIE IF

ARHETIPURI/ ARHETIPUL ZEIȚEI ȘI AL EROULUI

– PSIHOLOGIE ANALITICĂ ȘI NEUROTICISM –

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. OANA PANESCU

ABSOLVENT:

TOADER D. ANDREI

BUCUREȘTI

2020 - 2023/

CUPRINS

MULȚUMIRI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROBLEMATICA STUDIATĂ

1.1 GENEALOGIA INCONȘTIENTULUI ȘI A ARHETIPURILOR

1.2 ARHETIPURILE JUNGIENE ȘI INCONȘTIENTUL COLECTIV

1.2.1 RELAȚIA ÎNTRE ARHETIPURI ȘI SIMBOLURI DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI COGNITIVE

1.3 ARHETIPUL ZEIȚEI

1.3.1 ANIMA – ANIMUS

1.3.2 SINELE CA ARHETIP AL ZEIȚEI

1.3.3 ARHETIPUL ZEIȚEI ÎN CONTEXT CULTURAL

1.3.4 ARHETIPUL ZEIȚEI ȘI AL EROULUI ÎN CONTEXTUL FEMINITATE RESPECTIV MASCULINITATE

1.4 ARHETIPUL EROULUI

1.4.1 ARHETIPUL EROULUI ȘI DUALITATEA EROS – THANATOS

1.4.2 EUL ÎN PSIHANALIZĂ ȘI PSIHOLOGIE ANALITICĂ

1.5 DINAMICA ÎNTRE ARHETIPURILE ZEIȚEI ȘI AL EROULUI

1.5.1 DINAMICA ÎNTRE ZEIȚĂ ȘI EROU DIN PUNCT DE VEDERE AL

RAMEI LITERARE

1.6 PROCESUL DE INDIVIDUAȚIE ȘI NEUROTICISM

1.6.1 PROCESUL DE INDIVIDUAȚIE

1.6.2 INFANTILITATEA PSIHANALITICĂ

1.6.3 NEUROTICISM

CAPITOLUL 2 – METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII

2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII

2.3 SUBIECȚII/ PARTICIPANȚII CERCETĂRII

2.4 METODE ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE

CAPITOLUL 3 – REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

3.1 PREZENTAREA ȘI ANALIZA/ PRELUCRAREA DATELOR

3.2 INTERPRETAREA REZULTATELOR

CAPITOLUL 4 – CONCLUZIILE CERCETĂRII

4.1 VALIDAREA/ INVALIDAREA IPOTEZELOR CERCETĂRII

4.2 RECOMANDĂRI PENTRU CERCETĂRILE VIITOARE

4.3 CONTRIBUȚII ORIGINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXĂ

Introducere

Motivația din spatele obiectivelor și a ipotezelor discutate în cadrul cercetării „Arhetipuri/ arhetipul Zeiței și al Eroului – psihologie analitică și neuroticism” este investigarea unei teme abstracte și în același timp importante, personalitatea și dimensiunile acesteia. Conceptele centrale ale acestei cercetări sunt arhetipurile Zeiței și al Eroului și dimensiunea personalității de neuroticism, cât și a aparatului psihic în toată vastitatea sa.

Baza epistemologică, ce este desfășurată în primul capitol, are ca scop principal descoperirea unor definiții valide și convenabile din punct de vedere statistic al acestor elemente psihologice idiosincratice. Cu abordarea ce este în principal fondată pe psihologia analitică, treptat se ating obiectivele și ipotezele cercetării, atât pe plan teoretic, cât și metodologic. Câteva dintre concluziile cheie sunt: arhetipul Zeiței, așa cum reiese din literatura de specialitate, este reprezentarea aparatului psihic și anume dinamicile și relaționarea sistemului ce este format din toate instanțele psihice și în același timp este idealul spre care Eroul tinde; Eroul este atât cel ce caută și este îndrumat spre ceea ce poate deveni, cât și cel ce este capabil și curajos pentru a lupta împotriva obstacolelor ce îi obturează atingerea scopului; dinamica coerentă dintre arhetipurile Zeiței și al Eroului este o metodă terapeutică ce se folosește în psihanaliză, psihologie analitică, psihologie integrativă; neuroticismul și nivelul său este o parte importantă din viața omului și ar putea fi legat de drumul Eroului și de raportarea sa cu arhetipul Zeiței.

În cadrul acestei cercetări cantitative au fost formulate cinci ipoteze corespunzătoare bazate pe obiectivele preliminarii. Ipotezele: există o diferență semnificativă între nivelul de neuroticism în rândul participanților de gen feminin și cei de genul masculin, există o corelație semnificativă între nivelul integrității personalității și nivelul neuroticismului, participanții de genul masculin au un scor semnificativ mai ridicat al arhetipului Eroului decât participanții de genul feminin, se infirmă. În schimb, ipotezele următoare: există o corelație semnificativă între arhetipurile Războinicului și Căutătorului, există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și scorul arhetipul Eroului, sunt confirmate, prima dintre ele rezultând p = .01 < .05, iar a doua având rezultatul p = .00 < .01, luându-se ca prag de semnificație 95%. Ipotezele ce au inclus neuroticismul ca variabilă și cea care investighează legătura dintre arhetipurile Războinicului și al Căutătorului în funcție de gen au fost interpretate și cu ajutorul literaturii de specialitate; câteva dintre aceste surse sunt: „Diferențele de gen în extravertire, nevroticism și psihoticism în 37 de națiuni (Lynn & Martin, 1997)”, „Interacțiunea dintre neuroticism și gen influențează percepția disponibilității suportului social (Swickert & Owens, 2010)”, „The Pearson-Marr archetype indicator and psychological type (McPeek, 2008)”, „Awakening of the hero within (1991)” de Carol Pearson.

Teoria psihologiei analitice este într-o relație de complementaritate cu partea metodologică. Populația țintă sunt bucureștenii cuprinși între vârstele de 18 - 65 ani. O sută douăzeci de participanți au răspuns mai întâi la chestionarul „Heroic Myth Index Test (1991)” (72 de itemi pentru scorarea 12 arhetipuri) de Pearson C. S., iar după au răspuns la „Factorul IV [Scală de măsurare a stării de bine]” (10 itemi pentru scorarea nivelului neuroticismului).

Două contribuții originale sunt completarea definiției arhetipului Eroului cu cea a arhetipului Războinicului și sublinierea unei legături semnificative între arhetipul Eroului și cel al Zeiței.

CAPITOLUL 1 - ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROBLEMATICA STUDIATĂ

1.1 Genealogia inconștientului și a arhetipurilor

Faptul că ideile de arhetip și inconștient, ce sunt fundamentale pentru tema aleasă, dau dovadă de vastitate, fiind discutate de mulți gânditori pe perioade îndelungate în istorie, cere conceperea unei geneze. Așadar, ampla istorie pe care arhetipul și inconștientul o dețin justifică încadrarea lor într-o ramă teoretică a ceea ce au fost și evoluția lor în timp pentru a se putea aborda ceea ce au ajuns să fie atât în literatura de specialitate prezentă, cât și în totalitatea psihologiei ca domeniu. Precum scriitoarea Siri Hustvedt a spus: „Nu există viitor fără trecut.”

În domeniul psihologic, în general, conceptul de arhetip face referire la psihologul elvețian Carl Gustav Jung (1875 - 1961), iar pentru psihologia analitică, nișa psihologică a acestuia, reprezintă unul dintre cele mai fundamentale fenomene. Manifestarea inconștientă este cel mai des asociată cu părintele psihanalizei, Sigmund Freud (1856 - 1939), iar o altă contribuție majoră în psihologie este asociată și C. G. Jung.

Așadar, în acest context, se pun trei întrebări: cum anume au apărut în domeniul psihologiei conceptele de arhetip și inconștient? Care sunt transformările prin care au trecut aceste manifestări în psihologie? Cum au devenit ele atât de strâns legate?

Punctul de plecare al arhetipului, sau cu alte cuvinte, cel de la care a început popularizarea, este filosoful din Grecia antică, Platon (427 î.H. - 347 î.H.). Jung C. G. a scris în „Arhetipurile și inconștientul colectiv (2003)” afirmația care dovedește începutul genezei acestui concept: „În produsele fanteziei devin vizibile «imaginile primordiale», iar aici își găsește conceptul de arhetip aplicarea specifică. Nu este câtuși de puțin meritul meu de a fi remarcat acest lucru pentru prima dată. Laurii îi revin lui Platon. (Jung, 2003)” Filosofia lui Platon este bazată pe existența unei lumi metafizice din care lumea familiară s-a născut; astfel a ajuns la concluzia că obiectele care constituie lumea familiară sunt copii imperfecte ale unor forme perfecte, nu numai geometric, dar din toate punctele de vedere, care sunt numite de el ca eidos sau idee.

Într-un studiu de Williamson E. cu numele „Eidos-ul lui Plato și arhetipurile lui Jung și Frye (1985)”, după cum se vede din titlu, se caută exact această comparație între arhetipul jungian și forma perfectă platonică. Teoria lui Platon a ideilor și a formelor perfecte definește conținuturile metafizicii ca „tiparele originale ale formelor pe lângă care chestiunile reale sunt copii (Williamson, 1985)”. Similarități evidente între eidos și arhetipurile jungiene sunt: ambele își au existența într-un plan supra-personal, fiind colective și aceleași pentru toată lumea; manifestările pot diferi în funcție de situație; iar manifestările sunt născute din imaginile primordiale, cu alte cuvinte după chipul și asemănarea lor. Mai mult de atât, C. G. Jung în „Arhetipurile și inconștientul colectiv” scrie: „«Arhetip» nu este nimic altceva decât un termen care apare deja în Antichitate, sinonim cu «ideea» în sens platonician. (Jung, 2003)” Aceste citat stă ca înaltă necesitate, căci afirmă relația de similitudine pe care ideea platonică și arhetipul jungian o dețin.

Referitor la conceptul de inconștient, în cartea „Genealogia psihanalizei (Henry, 1993)” , este conchis faptul că Sigmund Freud, gânditorul ce a popularizat și a dezvoltat cel mai mult în psihologie ideea de inconștient, s-a inspirat de la filosoful francez René Descartes (1596 - 1650); mai precis din faimosul său citat „cuget, deci exist.” S. Freud, pornind de la această precondiție pentru existența omului, a dovedit că experiența și manifestările psihologice nu pot fi numai urmările gândurilor evidente, cele accesibile conștient, acesta fiind modelul cartezian al psihicului; astfel trebuie a exista și un psihic inconștient.

În continuarea dezvoltării conceptului de arhetip, Immanuel Kant (1724 - 1804), filosof german, este încă un gânditor ce l-a inspirat pe C. G. Jung prin categoriile imperative a priori; – lentile psihologice, forme sau modele prin care subiectul, indiferent de cultură sau perioadă istorică, percepe și concepe lumea.

Carl Gustav Carus (1789 - 1869) și Karl Robert Eduard von Hartmann (1842 - 1906), filosofi germani, au fost des menționați în cărțile lui Carl Gustav Jung pentru contribuțiile lor în ceea ce privește filosofia inconștientului.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831), a fost declarat de mulți ca fiind filosoful ce a pus capăt analizei istorice găsind soluția explicativă; ca element central în filosofia sa este Geist ce se referă la spiritul universal ce se propagă pe tot parcursul istoriei ca model sau tipar principal de manifestare atât a individului, cât și a societății (societăților). Spiritul istoric hegelian, concept influențat și de creștinism, este legat de conceptul de arhetip prin caracterul a priori, precum categoriile imperative kantiene. Hegel a avut o mare influență asupra filosofiei lui Arthur Schopenhauer (1788 - 1860), care la rândul său a devenit un fel de mentor indirect al lui Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844 - 1900). Primul menționat își integrează în propria filosofie Voința ca manifestare metafizică ce acționează autonom, subiectul fiind astfel sub o vastă influență ce nu poate fi percepută sau înțeleasă, ci doar dedusă din anumite consecințe ale sale. Voința schopenhaueriană este un concept foarte apropiat de manifestarea mai mult sau mai puțin autonomă a inconștientului. Nietzsche., în ciuda titlului său principal de filosof, este proclamat și autoproclamat un psiholog, a dezvoltat Voința, desemnând voința de putere ca fundament pentru psihologia umană, făcând referire la puterea pe care omul încearcă a o folosi pentru a se stăpâni pe sine mai degrabă decât înțelesul colocvial de putere ce este exercitată pe alți subiecți. Aceste teorii filosofice au fost mai departe folosite de Freud și Jung pentru a teoretiza și demonstra prin studii clinice psihodinamica dintre Eu și inconștient. Nietzsche a venit și cu ideea de Sine, ca sistem total al omului, ce influențează sau chiar comandă experiențele Eului conștient; mai mult de atât, reiese citatul următor ce teoretizează inconștientul colectiv: „În somn și în vise trecem prin toată gândirea omenirii dinaintea noastră. Mă refer la faptul că omul gândește în visele sale la fel cum gândea omul în stare de veghe acum mii de ani. [...] Visul ne poartă înapoi în fazele incipiente ale culturii umane și ne oferă o cale de a o înțelege mai bine (Nietzsche, 1996)”.

Ca urmare, S.Freud (1856 - 1939), neurolog austriac, fondatorul psihanalizei, a aprofundat inconștientul prin concretizarea sa în mai multe instanțe psihice, teoretizarea existenței libidoului și a pulsiunii de moarte, explicarea dinamicilor psihice ca motive pentru patologie, manifestări umane, vindecare în fața bolilor psihosomatice; ca apoi, teoria sa, să aibă rezultate pozitive în cadrul terapeutic, oferind rezultate ce atestă un grad relativ mare de veridicitate.

Studentul său, C. G. Jung, adăugă pe lângă inconștientul personal unul colectiv, reprezentând cel mai fundamental fenomen uman și corelează substratul a priori cu toată istoria mitico - religioasă. Mircea Eliade (1907 - 1986) – scriitor, istoric al religiilor, profesor, filosof român – se poate spune că a ajuns la un anume grad de intimitate intelectuală cu C. G. Jung prin corespondența lor și întâlnirile față în față. Cei doi, prin demersuri și domenii diferite, au ajuns la concluzii foarte asemănătoare. Amândoi au fost de părere că, fără o legătură armonioasă a subiectului cu partea arhetipală sau simbolică, omul devine lipsit de funcționalitate, astfel patologia apare. Un citat reprezentativ este: „nu se poate trăi fără o deschidere spre transcendent;... nu se poate trăi în «Haos». (Eliade, 2000)”

1.2 Arhetipurile jungiene și inconștientul colectiv

Din punct de vedere etimologic, termenul de „arhetip” este format din grecescul „arhe”, care înseamnă „primul” și grecescul „typos”, care înseamnă imprimare sau tipar.

Din „Arhetipurile și inconștientul colectiv”, reiese următorul fragment: „Inconștientul colectiv este o parte a psihicului care poate fi deosebită negativ de inconștientul personal prin faptul că el nu-și datorează existența experienței personale și nu este de aceea un câștig personal. În timp ce inconștientul personal constă esențialmente din conținuturi care au fost cândva conștiente, dar care au fost în conștiință, fiind fie uitate, fie refulate, conținuturile inconștientului colectiv nu au fost niciodată conștiente, nefiind deci dobândite individual, și-și datorează existența exclusiv eredității. (Jung, 2003)”

În acest context, „ceea ce se înțelege prin -arhetip- a devenit pe deplin clar prin expunerea relației sale cu mitul, învățătura ezoterică și basmul. (Jung, 2003)” Acest mod de manifestare, sau poate mai corect spus, modul în care omul tinde să conceapă sau prisma prin care vede arhetipurile are natura specificată pentru că „înregistrarea răsăritului și apusul soarelui nu este suficientă; acestei observații exterioare trebuie să-i corespundă și un proces psihic, cu alte cuvinte drumul soarelui trebuie să întruchipeze destinul unui zeu sau erou, care, în fond, nu sălășluiește altundeva decât în sufletul omului. Toate fenomenele naturii mitizate, cum ar fi vara și iarna, fazele lunii etc., nu sunt alegorii ale unor experiențe obiective, ci expresii simbolice ale dramei intime și inconștiente ale sufletului, care devine accesibilă conștiinței umane pe calea proiecției, adică oglindă în fenomenele naturii. (Jung, 2003)” Un alt exemplu dat este astrologia care reprezintă această proiecție imaginativă ce continuă să persiste în societatea prezentă. Nu verdicitatea acestor narative mitologizate este importantă, ci faptul că aceste modele culturale nu ar fi atât de potente în propagarea lor pe parcursul a mii de ani dacă nu ar fi esențiale pentru psihicul uman.

O explicație mai minuțioasă în ceea ce priveste arhetipurile este aceasta: „Mă lovesc tot mereu de înțelegerea greșită că arhetipurile ar fi determinante în ceea ce privește conținutul, adică un fel de reprezentări inconștiente. (Jung, 2003)”, Jung C. G. subliniază vădit, aparent din greșeli repetate de aceeași natură în ceea ce privește interpretarea, că arhetipurile sunt diferite din perspectiva conținutului, iar singurul element care le aduce o determinare, diferențiere față de altceva este forma; în schimb, conținutul, o mare parte a manifestării devine concretizat când informația în cauză este „umplută cu materialul experienței conștiente (Jung, 2003)”, Arhetipul nu este nimic mai mult decât o ramă care definește, contribuie la manifestarea conținutului său, o facultas praeformandi sau o „posibilitate dată a priori a formei de reprezentare (Jung, 2003)”; explicație din care reiese că reprezentările nu sunt moștenite, ci doar formele, „care corespund în această privință exact instinctelor (Jung, 2003)”. Motivul pentru care acest subiect lasă de dorit în privința credibilității din partea unora este acest element vag indispensabil arhetipului și granița sau diferențierea dintre partea sa ereditară și cea personal dobândită care derutează în funcție de situație modul de manifestare al arhetipului, căci „nu poate fi niciodată dedus numai din el, ci decurge din alți factori. (Jung, 2003)”

O concretizare în ceea ce priveste arhetipurile din psihologia analitică este făcută în „Aion: Contribuții la simbolistica Sinelui (2005)”. Sunt explicate arhetipurile, modelele interculturale, ce au cea mai mare influență asupra psihicului: persona („mască” în limba latină) care face referire la o manifestare socioculturală ce are ca scop integrarea individului în societate; umbra, care constituie stigmatizările sociale, în consecință subiectul formându-și acest model ce se manifestă prin negativități, dorințe întunecate, malefice, neacceptate – este similar cu Id-ul freudian; anima și animus care sunt partea feminină inconștientă a bărbatului respectiv partea masculină inconștientă a femeii; Sinele este totalitatea personalității, cuprinzând procese conștiente și inconștiente. În „Psihologia personalității (2008)” , în ceea ce privește psihologia analitică se mai enumeră și altele pe lângă cele deja menționate: „Exemple de arhetipuri sunt: Dumnezeu, eroul, magia, înţelepciunea omului vârstnic, moartea, învierea etc. (toate regăsindu-se în istoria diverselor culturi). (Ţuţu, Mihaela, Corina 2008)”

În lucrarea „Archetypes: The Contribution of Individual Psychology to Cross-cultural Symbolism (Goodwyn, 2020)” se abordează simbolismul intercultural (CCS) din perspectiva arhetipurilor jungiene. Având în vedere faptul că există aceleași rituri, povești, basme, forme culturale în mai mult de 30 de țări ce sunt răspândite pe continente diferite și că aceleași simboluri ce apar în ele sunt prezente și în vise ale subiecților din toată lumea, se poate face o paralelă între simbolismul intercultural și arhetipurile inconștientului colectiv? – Ca exemplu este dat „Frumoasa și bestia”. Aceasta este întrebarea principală la care lucrarea încearcă să ofere un răspuns. În același timp se întreabă și dacă propagarea simbolurilor interculturale sunt dovezi empirice pentru un psihic impersonal.

Mai întâi s-au specificat câteva dintre simbolurile ce tind să se repete în număr mare și s-a oferit și înțelesul: „apa ca simbol al vieții; utilizarea culorii roșu și/sau a focului ca simbol al afecțiunii intense; mandalele ca simboluri ale echilibrului și integrării; iepurii ca simboluri ale fertilității; păsările ca simboluri ale mesajelor divine; întunericul ca simbol al răului, necunoscutului sau al potențialului de fertilitate; lumina ca simbol al adevărului, vieții și cunoașterii; înălțimea și vântul ca simbol al divinității; copacii mari ca simboluri ale cosmosului; peșterile ca simboluri ale gestației; șerpii ca simboluri ale renașterii; ușile ca puncte de tranziție în starea socială; comportamentul sincronizat ca simbol al unității psihologice/spirituale etc. (Goodwyn, 2020)”. Apoi E. D. Goodwyn și-a ales o principală definiție a arhetipurilor: „Una dintre cele mai complete definiții ale arhetipului, legată de motive mitice recurente. Arhetipul ca atare, în acest caz, reprezintă «o tendință moștenită a minții umane de a forma reprezentări ale motivelor mitologice - reprezentări care variază foarte mult fără a-și pierde modelul de bază» (Goodwyn, 2020)”.

Așa cum este menționat în această lucrare și în scrieri ce îi aparțin lui C. G. Jung, faptul că o persoană visează, are o viziune sau este regăsit într-un ritual sau într-o poveste un șarpe nu înseamnă neapărat că face referire la renaștere sau că este un simbol al renașterii. Semnificația simbolurilor este dată, mai presus de toate, de context; ca element secundar se ține cont de forma sau modelul divorțat de alte detalii.

Una dintre concluziile la care Goodwyn a ajuns este că nu există un alt răspuns viabil în ceea ce privește propagarea simbolurilor interculturale prin modelul inconștientului colectiv. Întrebarea este doar dacă inconștientul colectiv își are sediul și se propagă prin ADN (teoria biologică) sau dacă substratul a priori există, a existat și se manifestă în continuare prin dinamicile socioculturale. Așadar, având în vedere faptul că manifestarea umană din punct de vedere antropologic este în mod evident repetitivă, plină de tipare și modele repetitive, acestea fiind numeroase dar ca exemplu dat sunt însuși basmele, structurile narative din lucrarea menționată, inconștientul colectiv, deși întâlnește critici, are o bază destul de veridică încât să fie abordată cu un grad ridicat de siguranță; deși maniera prin care inconștientul colectiv este cauzată rămâne la nivelul interpretărilor, în lucrarea „Archetypes: The Contribution of Individual Psychology to Cross-cultural Symbolism (Goodwyn, 2020)”, fiind abordate două viabile teorii: engramarea informațiilor în ADN prin proteine și dinamica socioculturală, această întrebare nu este relevantă pentru lucrarea de față. Este de ajuns să se considere că existența inconștientului colectiv este abordabilă și, datorită literaturii de specialitate, este susținută de dovezi.

1.2.1 Relația între arhetipuri și simboluri din perspectiva psihologiei cognitive

O paralelă ce de la sine explică ideea de arhetip este studiul fenomenologic al lui Johann Wolfgang Goethe (1749 - 1832). În lucrarea „Goethe, Natură și Fenomenologie (1998)” de David Seamon este explicat exemplul botanic ce este general valabil în toate domeniile, făcând referire la funcționalitatea percepției umane. Fenomenul în cauză a fost denumit Urphanomen, ceea ce înseamnă manifestare arhetipală. Goethe teoretiza că subiectul este lipsit de orice capacitate de a percepe, de exemplu, două plante și să le pună în aceeași categorie fără un model deja existent în psihic. Acest arhetip al plantelor, prismă prin care subiectul percepe toate elementele ce îi aparțin – care sunt din definiție plante – l-a numit plantă primordială, prima plantă din care toate celelalte s-au născut sau, după denumirea sa, Urpflanze.

Deși abordarea lui Goethe nu numai că este învechită și demodată, dar pe de o parte chiar eronată, acesta încercând în lucrările sale de domeniul științific și filosofic să refute legile newtoniene și cele carteziene, în ceea ce privește această modalitate arhetipală de percepție este complet în acord cu viziunea psihologică actuală. În „Fundamentele psihologiei (2009)” de Golu Mihai în explicarea reprezentării ca proces cognitiv reiese citatul: „În organizarea şi sistematizarea lor internă, reprezentările se ierarhizează pe două axe (coordonate): calitatea semantică (epistemică) a informaţiei selectate (reprezentări înalt relevante, care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări slab relevante, care se intersectează cu percepţiile) şi gradul de generalitate (reprezentări individuale, reprezentări particulare sau de specie – ex., reprezentarea unui trandafir – şi reprezentări generale sau de clasă – ex., reprezentarea unei flori în general, cu elementele comune tuturor speciilor particulare de flori). (Golu, 2009)”. Mai departe se conchide o modalitate de categorisire, printre altele, a reprezentărilor: „Criteriul (c) permite diferenţierea reprezentărilor după sfera de cuprindere, relevându-se astfel reprezentări individuale, reprezentări de specie, reprezentări de gen (clasă) (Golu, 2009)”.

În „Fundamentele psihologiei (2009)” este prezentată perspectiva cognitivistă a reprezentării ca urmare a studiilor ce implică inteligența artificială: „reprezentarea este parte integrantă a inteligenţei şi ea poate fi interpretată ca procesare şi operare cu simboluri. Prin simbol, în acest caz, se înţelege un element sau o mulţime de elemente care reprezintă ceea ce le este pus în corespondenţă (Golu, 2009)”. În continuare reiese: „Ipoteza cognitivistă pretinde că singurul mod de a înţelege inteligenţa şi intenţionalitatea este acela de a considera cogniţia ca acţiune pe bază de reprezentări, ce posedă o realitate fizică sub formă de cod simbolic… (Golu, 2009)”. Cu alte cuvinte, „calculul este fundamental semantic sau reprezentaţional: fără a lua în consideraţie relaţiile semantice între diferitele expresii simbolice, noţiunea însăşi de calcul – în opoziţie cu tratamentul aleator al simbolurilor – nu are nici un sens («nu există calcul fără reprezentări»). (Golu, 2009)”

Așadar, gândirea, memoria, reprezentările imaginative, imaginația, limbajul, procese cognitive ce sunt esențiale pentru funcționalitatea subiectului atât în mediul social, cât și în dimensiunea individuală, nu pot exista fără simboluri.

Arhetipurile inconștientului colectiv, simbolurile și metanarativele sunt strâns legate căci structura lor este asemănătoare, scopurile sau folosințele lor sunt similare, ele fiind categorii prin prisma cărora se concep elementele ce sunt incluse în ele; în același timp, ele sunt fundamentale și, din definiție, mai obiective. Ultimul concept enumerat și anume cel de metanarativă este folosit de Michel Foucault – filosof, istoric, sociolog francez – într-o multitudine de opere scrise de el pentru a evidenția un model de abordare moderna a subiectelor intelectuale și chiar a vieții cotidiene. Metanarativa este contextul principal prin prisma căruia subiectul percepe și judecă elemente secundare ce pot avea legătură cu domeniul metanarativei sau nu.

În acest cadru epistemologic se abordează arhetipul Zeiței și al Eroului, subiecte ce au o vastă existență în mitologie, scrieri religioase fie în cadrul dogmatic fie în erezii, narative folclorice din toate spațiile geografice și toate perioadele istorice. Aceste părți din cultura omenească, în anumite cazuri ele fiind cultura în sine, în viziunea lui Jung, Eliade, Campbell, Freud și alți gânditori, sunt considerate alegorii pentru fapte psihice, implicit de cea mai mare importanță în ceea ce privește abordarea psihologică a subiectului. Astfel scrie Campbell în „Eroul cu o mie de chipuri (2014)”: „În urma studiilor realizate de psihanalisti, nu mai există nici o îndoială că miturile sunt de natura visului și că acestea sunt simptome ale dinamicii psihicului. Freud S., Jung C. G., Wilhelm Stekel, Otto Rank, Karl Abraham, Geza Roheim și mulți alții au reușit să dezvolte în ultimele decenii o morfologie modernă și bine documentată a interpretării visului și mitului (Campbell, 2014)”. Iar în lucrarea „Myers-Briggs typology and Jungian individuation” este dat încă un citat reprezentativ al legăturii între mitologie și psihologie: „James Hillman a descris psihologia și mitologia ca fiind interschimbabile, unde «psihologia este o mitologie a modernității» (Myers, 2016)”.

1.3 Arhetipul Zeiței

Spre deosebire de arhetipul Eroului, cel designat Zeiței nu este atât de bine conturat atât de C. G. Jung, cât și de literatura de specialitate în general. Faptul psihic de zeiță este mai abstract decât celelalte arhetipuri, având în vedere că are un grad mai mare de complexitate. Asta nu înseamnă că manifestările sale sau influența ce subiectul o resimte este mai puțin importantă sau mai slab percepută; de fapt, din explicațiile psihologiei analitice, reiese faptul că zeitatea este una dintre sau cea mai complexă structură psihologică ce este de cel mai înalt grad de importanță.

Este de menționat faptul că, având în vedere nivelul înalt de abstractizare, arhetipul Zeiței poate fi și este interpretat într-o multitudine de feluri. Abordarea ce este luată în considerare este una printre altele ce pot fi în egală măsură viabile atât din punctul de vedere al informațiilor teoretice din literatura de specialitate, cât și în ceea ce privește argumentația logică.

1.3.1 Anima - Animus

În acest context este de abordat arhetipul anima/ animus. Anima în latină, de unde Jung l-a împrumutat, înseamnă suflet. De asemenea, în română apare verbul „a anima” care descrie în continuare termenul, păstrându-și sensul într-o oarecare măsură.

Prin această etimologie se ajunge ușor la ideea că anima are o influență vastă, dacă nu chiar totală, a vieții interioare; eroarea menționată este discutată în următorul citat din „Arhetipurile și inconștientul colectiv (2003)”: „Deși s-ar părea că anima subsumează totalitatea vieții sufletești inconștiente, ea nu este decât un arhetip printre altele și de aceea nu caracterizează pur și simplu inconștientul, fiind doar un aspect al său (Jung, 2003)”. Un alt fragment descriptiv este următorul: „Anima este un «factor» în sensul cel mai propriu al cuvântului. Ea nu poate fi făcută, ci este întotdeauna a priori-ul dispozițiilor, reacțiilor, impulsurilor și a tot ce este spontaneitate psihică. Ea este viață care se alimentează din sine însăși, care ne insuflă viață (Jung, 2003)”.

Anima este partea feminină inconștientă a bărbatului, care intră în contrabalans cu animus, care este partea masculină a femeii. Descrierea uneia dintre cele două îi este valabilă și celeilalte în analog. Astfel, pentru bărbat „imaginea animei este proiectată de obicei asupra femeilor (Jung, 2003)”; analogul este valabil în cazul femeilor în ceea ce privește percepția lor asupra sexului opus – afirmațiile sunt valabile pentru subiecții heterosexuali. Deși anima și animus sunt o pereche de contrarii de nedespărțit, având în același timp și o relație de complementaritate, către prima menționată se fac cele mai multe referiri și explicații; – asta nu înseamnă că despre animus se știe sau se spune mai puțin; mai degrabă manifestarea părții inconștiente masculine a femeii este inferată în explicații. Existența și caracteristicile animusului nu au fost relevate sau descoperite astfel, acest mod de abordare indirect față de acesta fiind folosit doar în cadrul explicației.

Așadar, această diadă eternă, ca o urmare a faptului că se vorbește despre ea și se studiază în legătură cu ea, are o manifestare mai mult sau mai puțin directă asupra Eului, asupra conștiinței. Anima, Erosul în general în stadiul infantil în cazul bărbatului și animus, Logosul care este în aceeași manifestare în cazul femeii, joacă un rol de proiecție spre psihicul conștient. „Ce este, așadar, acest factor care formează proiecțiile? Răsăritul îl numește «torcătoarea» sau maja, dansatoarea ce creează iluzia (Jung, 2005)”.

Mai în amănunt, proiecția este consecința unui arhetip inconștient care rămâne inconștient, aceasta „poate fi dizolvată numai dacă el sesizează că în tărâmul său psihic există un imago al mamei, dar nu numai aceasta, ci și unul al fiicei, al surorii și al iubitei, al zeiței celeste, […] fiecare mamă și fiecare iubită este purtătoarea și realizatoarea acestei oglindiri periculoase ce aparțin în totalitate esenței bărbatului (Jung, 2005)”. Cu alte cuvinte, făcând o paralelă la ce s-a spus anterior, numai prin conștientizare a existenței și a manifestării arhetipului de anima, un bărbat poate percepe femeia vădit, adică fără să fie orbit de voalul maja al iluziilor, fără proiecții deformatoare. Acest fapt este în egală măsură valabil pentru percepția femeii a bărbatului.

Ca fapt empiric desemnat din studii istorice și experiențe clinice ale lui Jung, se văd repetiții în ceea ce privește modul de apariție, modalitatea de manifestare ca fapt conștient a animei. Mai ales în vise, „cu arhetipul animei pășim în domeniul zeilor, în acel domeniu pe care și l-a rezervat metafizica (Jung, 2005)”. Pentru „omul antic, anima îi apărea ca zeiță sau ca vrăjitoare (Jung, 2005)”; în schimb, „omul medieval a înlocuit zeița cu regina cerească și prin mama biserică (Jung, 2005)”; „pentru fiu, anima se ascunde în spatele puterii copleșitoare a mamei, care adesea rămâne pentru restul vieții obiectul de atașament afectiv, extrem de dăunător sau dimpotrivă benefic, inspirându-i curaj pentru faptele cele mai îndrăznețe (Jung, 2005)”.

Acestea menționate nu sunt pătate de conotații valorice, ci sunt manifestări psihologice naturale. Alternativa a fost și este simțită de așa denumiții de Jung „lumea desimbolizată a protestanților (Jung, 2005)”. Situația lor este descrisă în felul următor: „... a dezvoltat mai întâi un sentimentalism nesănătos, apoi o ascuțire a conflictului moral, care a dus în mod logic la «Dincolo de bine și de rău» a lui Nietzsche (Jung, 2005)”. În continuare se urmează aceeași direcție cu privire la societatea vestică modernă la mijlocul secolului al XX-lea, dar care foarte bine este valabilă, dar mai mult decât atât, chiar este accentuată, în vremea de astăzi: „În centrele civilizate, această stare se exprimă prin crescânda nesiguranță a căsătoariei. În multe țări din Europa au fost atinse, dacă nu depășite, cotele americane ale ratei divorțurilor, ceea ce arată că anima se află cu precădere în stare de proiecție asupra celuilalt sex, producând astfel de relații complicate în mod magic (Jung, 2005)”.

Mai mult de atât, ca urmare a descrierii unei decăderi din punct de vedere sexual dintr-o neacceptare a animei și animusului, se ajunge și la o critică, care acum a devenit foarte populară, poate atât de bine cunoscută încât nișa de psihologie în cauză este privită numai prin această prismă, în ceea ce în privește pe Freud. Cauza pentru care nu numai se critică psihanaliza freudiană, dar mai degrabă este desemnată ca rădăcina din care au crescut aceste „consecințe patologice (Jung, 2005)” este concepția că „baza tuturor tulburărilor este sexualitatea, punct de vedere care nu face decât să accentueze conflictul existent (Jung, 2005)“. Un alt exemplu este dat ulterior în care se povestește despre un bărbat posedat de anima care ajunge la dorința de autocastrare pentru a se transforma într-o femeie numită Maria sau simte o stare necontenită de frică din cauza credinței că i se va impune așa ceva cu forța. – Nu are nicio legătură cu fenomenul normalizat sau în curs de normalizare de transgenderism.

În raport cu anima, este de abordat și așa numitul arhetip al mamei. Precum și celelalte arhetipuri, acesta în cauză are valoare ambivalentă, manifestarea conotației de pozitiv - negativ, plăcut - neplăcut, este în funcție de mediu și de cum judecă și percepe subiectul mediul. Arhetipul de mamă poate fi întâlnit în diferite forme tipice: „mama și bunica personală; mama vitregă și mama soacră, orice femeie cu care există o relație, cum ar fi doica sau bona, o strămoașă îndepărtată și Femeia Albă, într-un sens superior, figurat, zeița, în mod special Maica Domnului, fecioara […]; ținta dorinței de mântuire (paradis, împărăția Domnului, Ierusalimul ceresc); în sens mai larg Biserica, universitatea, orașul, țara, cerul, pământul, pădurea, marea și apele stătătoare; materia, lumea de jos și luna; în sens mai restrâns, ca lăcaș al nașterii și procreării, ogorul, grădina, stânca, peștera, pomul, izvorul, fântâna adâncă, cristelnița, […] în sensul cel mai restrâns uterul… (Jung, 2005)”.

Anima/animus, în multe situații având acest caracter numinos și divin este de concluzionat că au legătură cu arhetipul Zeiței; acesta este și cazul arhetipului mamei. Așadar, arhetipul Zeiței le include pe acestea pentru că instanța divină, autoritatea supremă, elementul transcendental ce oferă ghidare, poate constitui definiția celor două exemple de arhetipuri abordate. Având în vedere faptul că în psihologia analitică arhetipul ce este cuprinzător a mai multor instanțe este Sinele, înseamnă că există cel puțin o similaritate între arhetipul Zeiței și arhetipul Sinelui. Ambele, spre deosebire de Umbră sau arhetipul Eroului, au o influență mai vastă ce este răspândită pe mai multe planuri. Anima/animus au influență în ceea ce privește percepția părinților, sexului opus, ghidare a Eului percepută sub formă numinoasă sau deificată; Sinele este și mai complex din acest punct de vedere căci el constituie tot aparatul psihic, așadar, sub influența sa, din definiție, totul operează.

1.3.2 Sinele ca arhetip al Zeiței

Manifestarea mitico - religioasă este divulgarea involuntară și exprimarea deliberată a Sinelui (totalitatea aparatului psihic). Cu alte cuvinte, viitorul cel mai luminat din toate punctele de vedere este parțial captat de conștiință prin această alegorie a interacțiunii între conștient și inconștient care se face văzută prin existența metafizicii, fie din punct de vedere religios, fie filosofic sau științific.

În „Arhetipurile și inconștientul colectiv (2003)” reiese următorul citat ce este relevant pentru subiectul în cauză: „«Rotundul» este de fapt acea comoară care e ascunsă în peștera inconștientului și a cărei personificare este tocmai această ființă personală ce formează unitatea superioară a conștiinței și inconștientului. [...] Pentru aceasta am ales din acest motiv termenul «sine» și am înțeles prin el o totalitate sufletească și în același timp un centru, care nu coincide cu eul, ci îl include pe acesta, ca un cerc mai mare unul mai mic (Jung, 2003)”. Jung a desemnat Sinele ca arhetipul ce include nu numai toate celelalte arhetipuri, dar și experiențele personale, fie conștiente, fie inconștiente.

Relația între Sine și arhetipul de Zeiță este una strânsă având în vedere modul cum Jung conceptualizează și explică ideea de Sine. În multe lucrări ale sale adesea asociază, uneori chiar spunând că sunt unul și același, pe Dumnezeu ca fapt psihic ce are ceea mai mare importanță pentru subiect. În lucrarea de psihologie analitică „Sinele ca un Altul violent: problema definirii Sinelui (2002)” de Lucy Huskinson acest fapt devine evident și chiar un fapt inferat prealabil: „Într-adevăr, Jung descrie Sinele ca fiind un instinct moral înalt, în termeni religioși ca «voința lui Dumnezeu» (Jung, 1951, para. 49) și ca «un absolut interior pe care trebuie să învățăm să-l gestionăm corect» (ibid., para. 51). Sinele, ca imagine divină, îi oferă individului o provocare etică de a-și confrunta proiecțiile și de a rezolva problemele cu care se confruntă din interior. Samuels vorbește și el despre această provocare religioasă; el scrie: «Sinele implică potențialul de a deveni întreg sau, experiențial, de a 'simți' întreg - o parte a sentimentului de întregime este simțirea unui scop, de a simți că viața are sens și de a avea o înclinație de a face ceva în legătură cu asta atunci când nu are, astfel încât să aibă o capacitate religioasă.» (Huskinson, 2002)” Acest fapt reiese și din următorul citat din „Aion. Contribuții la simbolistica Sinelui (2005)” : „Unitatea și totalitatea se află pe treapta cea mai înaltă a scalei valorice, deoarece simbolurile lor nu mai pot fi distinse de imago Dei. Așadar, toate aserțiunile despre imaginea lui Dumnezeu sunt firește valabile și pentru simbolurile empirice ale totalității (Jung, 2005)”. În paragraful următor este dată încă o descriere, aceasta fiind prin comparație, pentru arhetipul Sine: „În «umbră» ei recunosc lesne reprezentantul advers al lumii htonice obscure a cărei configurație poartă trăsături universale. Syzygy 1 este nemijlocit comprehensibilă ca model psihic al tuturor perechilor divine. Sinele, în sfârșit, se dovedește datorită însușirilor lui empirice ca eidos (idee) al tuturor reprezentărilor supreme ale totalității și unității, așa cum sunt proprii cu predilecție tuturor sistemelor monoteiste și moniste (Jung, 2005)” .

Având în vedere că divinitatea este cel mai înalt și mai benevolent scop spre care subiectul poate tinde și că, din punct de vedere psihologic, subiectul interpretează totalitatea psihică ca această divinitate, înseamnă că întregul, întregirea, un subiect cât mai integrat este în cea mai bună stare posibilă; asta implică, din definiție, o formă care dacă întruchipată, subiectul devine supus patologiei la un nivel mult mai slab sau deloc.

Din prima parte a secolului XX - lea și până în prezent metodele terapeutice de psihanaliză și psihologie analitică, în toate ramurile lor, au în vedere acest fapt și anume integrarea ca însănătoșire și armonie. Această abordare este întâlnită și în psihologia individuală a lui Alfred Adler (1870 - 1937); tinde spre o stare asemănătoare cu cea menționată prin faptul că promovează și are tehnici de urmărire a holismului, o întregire a omului. Un alt exemplu este Atman care în sanscrită înseamnă „Sine”. Este cel mai de bază concept în învățăturile hinduse; este forma ce hinduismul o promovează, fiind adesea reprezentată ca sferă, o formă perfect simetrică, o totalitate fără lipsă.

În legătură cu tradițiile estice, în „Introducere în psihanaliză (2016)” de Matei Georgescu este desemnat un capitol pentru paralela dintre psihanaliză și învățături estice (buddhism, hinduism, zen, zazen etc.). În ciuda diferențelor dintre aceste forme, au același scop și anume întregirea; acest proces sau scop implică nu numai ca subiectul să devină tot ce a fost sau ce este, dar și tot ce poate fi. În legătură cu asta Georgescu M. a scris în opera menționată mai sus: „Vacuitatea în acest caz este un, infinit potenţial de posibilități care, întemeiază structura Sinelui, un fel de «haos prepsihologic». Această idee o regăsim la autori precum Winnicott, Bion, Eigen care arată modul în care condiţiile non-existenţei, haosul, vacuitatea şi catastrofa constituie «punctul de zero-infinit», fundamentul Sinelui. (Georgescu, 2016)”. În acest amalgam de posibilități latente, Sinele, divinitatea ca fapt psihic și deci legătură strânsă cu zeitatea dacă nu același fapt, este ceea ce organizează pentru Eul conștient drumul spre cele mai bune potențialuri. Astfel, în abordarea psihologiei analitice, se naște voința, interesul, dorința, implicit obiecte de atracție ce instigă motivație pentru a le obține. Ele pot fi oportunități profesionale, obiecte materiale, oameni, relații sau status social.

Abordând Sinele dintr-o altă perspectivă, este totalitatea personalității; subiectul de personalitate este considerat în literatura științifică de psihologie ca unul foarte important pentru înțelegerea omului, iar dintr-o abordare idiosincratică este însuși obiectul de studiu. Din lucrarea „Psihologia personalității (2008)” de Mihaela Corina Ţuțu reiese faptul că „nu se pot formula opţiuni unilaterale – omul fiind un punct de întâlnire între natural şi cultural –, personalitatea fiind un sistem cu mai multe niveluri (subsisteme): biopsihic, psihologic şi psihosocial (Țuțu, Mihaela, Corina, 2008)”.

În „Testare psihologică 2 - Psihodiagnoza personalităţii (2005)” de Cȋrneci D. este explicată abordarea umanistă a psihologiei. Ca reprezentanți principali sunt Carl Rogers (1902 - 1987) și Abraham Maslow (1908 - 1970), amândoi având o viziune idiosincratică, încercând să privească subiectul, implicit personalitatea sa, ca un sistem complex și profund ce merită cercetat.

Așa cum se regăsește în „Testare psihologică 2 - Psihodiagnoza personalităţii.”, Carl Rogers, psiholog clinician, a teoretizat faptul că „problemele de personalitate sunt rezultatul percepţiei distanţei dintre Eul real (adică unde se află omul ȋn momentul respectiv) şi Eul ideal (adică unde şi-ar dori să fie) (Cîrneci, 2005)”. Această observație este echivalentul neputinței Eroului de a atinge scopul propus, adică Zeița (idealul). Abraham Maslow a avut o abordare asemănătoare. Acest fapt este văzut din următorul citat: „Maslow este celebru prin piramida sa a nevoilor (sau motivaţiilor cum ȋi spun alţii) ȋn care nevoia de autorealizare – care reprezintă armonizarea perfectă ȋntre Eu real şi cel ideal – este situată ȋn vârf (Cîrneci, 2005)”. Este clar văzută din nou relația Eului (Eroul) și idealul (Zeița). Este de menționat faptul că deși aceste ipoteze respectă o înșiruire logică și rezultate în cadrul terapiei clinice, nu au fost validate; după cum este precizat și în lucrarea menționată: „Munca sa (Abraham Maslow)2 şi a lui Carl Rogers este ȋmpânzită cu concepte slab definite, bazate pe puţine dovezi, instrumentele lor sunt ideografice şi le lipseşte o metodă obiectivă de evaluare, de regulă folosindu-se interviurile şi studiile de caz (Cîrneci, 2005)” .

Atâta timp cât se vorbește despre Sine se abordează implicit și personalitatea, fapt ce a fost înduplecat; dar în continuare, în „Eul și personalitatea (2008)” de Mielu Zlate sunt enumerate diferite fațete ale personalității: „1. personalitatea reală (PR), așa cum este ea în realitate; 2. personalitatea autoevaluată (PA), adică imaginea pe care individul o are despre sine; 3. personalitatea ideală (PI), adică imaginea, cea dorită, cea pe care individul aspiră să și-o formeze; 4. personalitatea percepută (PP), imaginea individului despre alții; 5. personalitatea proiectată (PPro), adică ce crede individul că gândesc alții despre el; 6. personalitatea manifestă (PM), cea exteriorizată, obiectivă în comportament (Zlate, 2008)”.

1.3.3 Arhetipul Zeiței în context cultural

În tratatul „Eroul cu o mie de chipuri (2014)” de J. Campbell, fiind o însumare a multor culturi dintr-o multitudine de perioade istorice și spații geografice, sunt făcute aceste paralele între Eroi și figuri religioase – sfinți, Iisus Hristos, Buddha, bodhisaddvași, profeți, Hercule, Ahile, Avalokiteshvara. Ei sunt tipare de luat ca exemplu, ei sunt Eroii ce au reușit. În unele narative Zeii și Zeițele erau ajutoare animate pentru Erou, dar în altele, precum în legenda lui Buddha, Zeii erau desprinși de valorile bine - rău; Zeii în această situație i-au oferit lui Buddha situații prin care el să sufere și i-au oferit distrageri pentru a îl împiedica să nu mediteze.

În multe situații, zeitățile sunt văzute ca ajutoare, fie prin faptul că îndrumă Eroul spre mai bine, fie că îi oferă greutate pentru care să devină responsabil, dar ei sunt mai mult de atât, aceste interpretări oferite fiind dintr-un punct de vedere utilitar din perspectiva Eroului; Zeitățile sunt lume în sine. „Zeii sunt personificări simbolice ale legilor care guvernează… (Campbell, 2014)”.

1.3.4 Arhetipul Zeiței și al Eroului în contextul feminitate respectiv masculinitate

În lucrarea „Câteva gânduri despre respirație, suflet, femininul divin și Fecioara Maria în relație cu Luce Irigaray și Clarissa Pinkola Estés (2011)” scrisă de Rasa Lucia Luzyte este studiat simbolul Fecioarei Maria ca arhetip. Luce Irigaray cu un cadru psihanalitic și filosofic, iar Clarissa Pinkola Estés o studentă a psihologiei analitice sunt cele două gânditoare ale căror idei sunt folosite în această lucrare.

Arhetipurile și conținuturile inconștientului colectiv sunt, așa cum este deja precizat mai sus, din definiție dincolo de sexualitate, dincolo de bine și rău; din perspectivă psihanalitică se poate argumenta faptul că ele sunt de natură aduală. Cu toate acestea este un motiv întemeiat pentru care titlul lucrării categorisește arhetipurile de Zeiță și Erou în feminin respectiv masculin. De-a lungul istoriei sexualitatea și modelele sexuale au cunoscut transformare într-o oarecare măsură. O manifestare ce dă dovadă de un grad mare de stabilitate sunt rolurile specifice ce societatea acordă femeii și bărbatului. Corectitudinea și implicațiile morale sunt o temă complexă și neimportantă pentru subiect, dar cert este faptul că această amplă istorie are implicații psihologice prezente, ca urmare fiind relevant.

În legătură cu subiectul propus, este de menționat și o critică în ceea ce privește o formă de discriminare sexuală: arhetipul Eroului este atribuit numai bărbatului, iar Eroina este neglijată. În articolul „Archetypes, Stereotypes, and The Female Hero: Transformations in Contemporary Perspectives (Frontgia, 1991)” se completează perspectiva lui Campbell J. prin sublinierea faptului că autorul ultim menționat a scăpat din vedere partea feminină a Eroului și capacitatea feminină de a întruchipa și de a se manifesta în acord cu acest arhetip. Genurile ce sunt atribuite arhetipurilor sunt determinate cultural; astfel, având în vedere că sexualitatea, mai ales în ultimii 20 de ani, este într-o mare schimbare, sexualitatea arhetipurilor se adaptează în acord cu această evoluție. Aceste clasificări sunt arbitrare, așa că atribuirea oricărui arhetip, cel puțin în ceea ce privește sexualitatea, o singură interpretare este considerată a fi o concepție limitată. Cu toate acestea, ele rămân arhetipul de Erou și arhetipul de Zeiță din simplul fapt că nu putem divorța de amplul trecut istoric cultural ce a determinat într-o oarecare măsură aceste clasificări. Cum a fost precizat și de Jung, arhetipurile sunt dincolo de orice valoare de bine și rău, căci ele se pot manifesta ca ambele, în același timp ele sunt și dincolo de sexualitate, căci au caracter androgin – uneori sunt descrise ca bisexuale. Ideea că omul este fundamental androgin, ca apoi să fie împărțit în două, o jumătate feminină și una masculină, având ca voință principală reunirea pentru întregire, a fost menționată de Platon sub forma unui mit alegoric ce avea și încă are ca scop relevarea naturii umane.

În aceeași lucrare menționată sunt date ca exemple Psyche și Penthesilea, regina amazoanelor, ca personaje feminine ce sunt încadrate în arhetipul Eroului; aceste două personalități dau dovadă de ceea ce se numește în standardele actuale normalizate, comportament specific masculin. Deși lucrarea actuală și parte din literatura de specialitate păstrează aceste roluri sexuale de feminitate și masculinitate pentru arhetipul Zeiței respectiv al Eroului, este nimic mai mult decât un artificiu simbolic; în virtutea amplului trecut din care fac parte, având în vedere faptul că arhetipul Zeiței era majoritar asociat cu feminitatea, iar cel al Eroului cu masculinitatea, nu ar trebui să se facă abstracție de aceste diferențieri.

Deși se pot creea niște legături logice între rolurile de gen și arhetipurile în cauză (Zeița fiind feminină pentru că femeia este cea care oferă și creează viața, femeia este cea care instigă un profund interes, femeia poartă rolul de muză, iar Eroul fiind masculin pentru că bărbatul este cel care se luptă și bărbatul este simbolul pentru disciplină în virtutea unui scop mai înalt decât el), ele nu au o bază atât de solidă încât să fie luate în considerare ca indubitabilitate a unui fapt psihologic. Aceste asocieri simbolice își pot pierde veridicitatea odată cu schimbarea rolurilor de gen (transformare ce este în plină dezvoltare în prezent), dar nu este nici de ignorat faptul că de-a lungul istoriei modelele de organizare atât al genului cât și al sexualității, sexului în sine, sunt relativ recurente, iar în cea mai mare măsură rolurile de gen rămâneau cel puțin asemănătoare.

1.4 Arhetipul Eroului

În „Arhetipurile și inconștientul colectiv (2003)” Jung explică și concluzionează despre arhetipul infans, care face referire la tot ce înseamnă copil, nou-născut, pur. Acest arhetip ne atrage atenția considerabil căci în a sa manifestare intră pe de o parte ideea de zeitate – care se face văzută în cultură și istorie precum și în vise, fantasme sau fapte diurne care funcționează pe acest tipar ca entitate ce prevede transcenderea printr-o atingere ceva mai divină a lumii prin virtutea de a nu fi pătat sau ținut în lanțuri de experiențe îngreunătoare –, iar pe de altă parte, printr-un soi de simbioză sau complementaritate, o înfățișare a Eroului.

Așadar forma infantilă, ce în acest context este dezbrăcată de orice conotație negativă, constituie un plan comun în care se unesc arhetipurile de Zeiță și Erou, formând un întreg. Dacă zeitatea reprezintă printre altele adevărul absolut, centrul al celei mai mari importanțe și viitorul spre care – dacă binele este vizat – trebuie urmat, atunci Eroul este această entitate cât se poate umană plină de nenumărate vicii și impedimente, iar ca virtute principală, având voința și intenția de căutare și atingere al transcendentalului.

Abordând arhetipul Eroului dintr-o altă perspectivă, în cartea „Rege, Războinic, Magician, Amant: Redescoperirea arhetipurilor bărbatului matur (2019)” scrisă de Robert Moore și Douglas Gillette, arhetipul Eroului este unul dintre cele opt arhetipuri specifice masculinității. Acestea sunt împărțite pe jumătate, patru dintre ele fiind specifice băiatului (imature), celelalte fiind specifice bărbatului (mature). Arhetipurile imature sunt: Copilul divin, Copilul prematur, Copilul oedipal și Eroul; iar cele ale masculinului în formă matură sunt: Regele, Războinicul, Magicianul, Amantul. Eroul este desemnat ca fiind, într-o geneză ce relevă ordinea generală de integrare a lor, al patrulea arhetip – ultimul stadiu al masculinității imature. Pentru fiecare arhetip sunt date trei manifestări: două dezechilibrate, una fiind prea pasivă, iar cealaltă prea activă; a treia este forma echilibrată. Operarea în lume prin forme dezechilibrate, așa cum spun Robert Moore și Douglas Gillette, sunt cauze ce au ca urmare posedarea Eului, ca urmare fiind proiecția. În cazuri patologice astfel de manifestări au ca urmare stări precum psihoză, isterii, schizofrenie. O altă urmare a dezechilibrului ce este discutată în carte este nașterea unei forme toxice a patriarhismului dintr-o dorință ascunsă de obținere a puterii; observații subliniate puternic de mișcarea feministă postmodernă.

Cele două forme dezechilibrate ale arhetipului de Erou sunt: în formă activă Terorizatorul, iar în formă pasivă Lașul. După cum este explicat în carte, chiar dacă aceste două forme extreme ce fie se bucură de prea multă implicare a libidoului (energie psihică în psihologie analitică), fie prea puțină, chiar și forma ce este rezultată din reconcilierea celor două opuse este una ce, pentru armonie individuală și socială, este de stăpânit și de trecut dincolo de ea. Deși este un stadiu natural și poate chiar indispensabil omului, reprezintă un anume grad de imaturitate, iar dacă o anume vârstă este atinsă de subiect și arhetipul de Erou nu este integrat corespunzător, atunci completitudinea, multilateralitatea și adaptarea corespunzătoare sănătății psihice nu sunt atinse întru totul.

Terorizatorul își are ca manifestare fundamentală bullying-ul. Subiectul ce întruchipează acest arhetip este cuprins de voința de afirmare în fața celorlalți; este condus, de cele mai multe ori fără a fi conștient, de nevoia dovedirii propriei valori în fața mediului social pentru a compensa pentru propriile goluri sau vulnerabilități. Această impunere a propriei puteri în direcție exterioară, fiind în pofida stării celor din jur, poate fi dobândită dintr-o multitudine de cazuri precum copierea comportamentelor preponderente din mediul subiectului sau o reacție ce este simțită ca necesitate pentru apărare. Este un mod de operare fundamental tiranic.

Lașul este ținta Terorizatorului, căci este cel posedat de această formă pasivă a Eroului. Spre deosebire de agresor, care își ascunde prin urmărirea dominanței latura vulnerabilă, Lașul lasă această profunzime intimă să fie externă, astfel să fie văzută de ceilalți.

Eroul este cel motivat și capabil de a lupta pentru ceea ce consideră a fi adevăr, este cel destul de lipsit de experiență încât visează și țintește cât de sus poate. Chiar dacă în „Rege, Războinic, Magician, Amant: Redescoperirea arhetipurilor bărbatului matur (2019)” este categorisit ca fiind un arhetip masculin, este destul de clar că toți oamenii, indiferent de sex sau gen, au nevoie, cel puțin într-o perioadă a vieții, de o astfel de viziune, fără de care dezvoltarea ar fi periclitată. Partea ce poate fi nocivă a arhetipului este că subiectul ce întruchipează Eroul este adesea destul de naiv pentru a nu-și putea desluși sau accepta impedimentele și limitările. În consecință este centrat pe sine, însușindu-și o mare importanță, de cele mai multe ori în ciuda importanței celor din jur. Mai mult de atât, este o tendință spre individualism, un subiect ce consideră a fi eu (Eul) împotriva tuturor (inconștient). Manifestarea în cauză este cel mai des întâlnită în perioada adolescentină; de multe ori această viziune este adoptată ca urmare a voinței de diferențiere față de figurile parentale pentru afirmarea unei valori în mediul social și față de sine.

Așadar, Eroul este cel cu vulnerabilitate, în același timp cel ce își are ca dorință trecerea dincolo de slăbiciuni, folosindu-le ca atuuri. Un exemplu perfect este Eroul din mitologia greacă Ahile, ce își are dacă nu toată, atunci mare parte din a sa identitate spre luptă pentru bine și adevărul propriu cu o zonă vulnerabilă ce trebuie mereu protejată, călcâiul; o zonă ce este în spate, ferită de propria vedere, implicit, din punct de vedere simbolic, inconștientă. În funcție de forma sa activă sau pasivă latura sensibilă este reprimată, subiectul funcționând mai mult în manieră extravertită, respectiv cauza de nevrotism este arătată socialului și sieși mai mult, operând mai mult ca introvertit. În orice caz, pășește pe drumul al cărui destinație este maturizarea.

O importantă contribuție în ceea ce privește explicarea și sublinierea caracteristicilor fundamentale ale arhetipului Eroului este cea a antropologului și cercetătorului J. Campbell. În lucrarea sa „Eroul cu o mie de chipuri (2014)” , printre alte teme, se vorbește despre conceptul său de monomit, reprezentând o structură narativă principală ce este a priori, implicit răspândită intercultural într-o multitudine de societăți; este înțeles de la sine faptul că acest cumul de simboluri ce sunt aranjate în aceleași situații, implicit având aceleași semnificații, nu sunt răspândite pe cale culturală, ci mai degrabă prin inconștientul colectiv, ele fiind intrinseci psihicului uman. Monomitul descoperit de Campbell este drumul Eroului ce este descoperit ca având același model narativ în aproape toate culturile indiferent de poziția geografică sau perioadă istorică. Sunt multe interpretări ale arhetipului Eroului, căci este din definiție o categorie ce însumează mai multe elemente. O subliniere este: „Eroul este omul care a reușit să dobândească de unul singur smerenia (Campbell, 2014)”. O altă explicație este următoarea: „prima misiune a unui erou este aceea de a se retrage din lumea efectelor secundare și de a se îndrepta către zonele cauzale ale psihicului, acolo unde rezidă adevăratele dificultăți. Acolo el va trebui să învingă (adică, să lupte cu demonii copilăriei zugrăviți de cultura locală) și să răzbată pentru a ajunge la experierea directă, fără distorsiuni, și asimilarea a ceea ce Jung numea «imagini arhetipale»”.

Așadar, existența drumului plecând de la o stare sau mod de existență nedorit spre o destinație ce promite virtute sau importanță este o temă recurentă și intrinsecă Eroului. „Trecerea eroului mitic poate fi făcută în exterior; dar, în mod fundamental ea este realizată în interior, în adâncurile în care rezistențele obscure sunt învinse (Campbell, 2014)”.

Din perspectiva lui Jung, Eroul ce își părăsește mediul natal, implicit zona de confort, pentru a descoperi necunoscutul este o alegorie pentru una dintre manifestările arhetipale umane prin care subiectul se maturizează și capătă înțelepciune și anume: Eul conștient în descoperirea inconștientului sau, cu alte cuvinte, conștientizarea inconștientului; – aceasta fiind una dintre principiile fundamentale pentru terapia psihanalitică și de psihologie analitică. Această alegorie între Erou și principiul clinic este relevată și în lucrarea „The hero's journey as a developmental metaphor in counseling (2005)” de Lawson G.

În lucrarea „Quest-ul eroului și ciclurile naturii: o interpretare ecologică a mitologiei mondiale (2017)”, publicată de Larsen K. este relevată legătura între drumul Eroului și manifestările naturii, ambele având caracter ciclic; acest tipar fiind prezent și în necesitatea Eroului de a muri și a se renaște. Perspectiva lui Larsen K. este că unul dintre modelele ce se manifestă recurent este coborârea Eroului în lumea subpământeană sau avântarea în Abis pentru a salva un apropiat din burta unei balene. Din punct de vedere jungian acest fapt se interpretează ca o cufundare a conștientului în inconștient pentru cunoașterea de sine și relevarea necesității de a trece prin straturile întunecare (umbra ca arhetip) pentru a (re)descoperi elementul unificator, reprezentat prin arhetipul Zeiței. Această dinamică psihologică este explicată și în opera „Eroul și arhetipul mamei (Simboluri ale transformării vol. 2) (1999)” de C. G. Jung prin dorința atingerii stării incipiente sau prenatale; Eroul ajuns în condiția primordială, ce poate fi simbolizată prin acțiunea de ingerare sau uter, se bucură de posibilitatea de a renaște, sau cu alte cuvinte, de a se dezvolta. În aceeași operă ce este menționată arhetipul Eroului este bine evidențiat: „Eroii sunt frecvent călători: călătoria este o imagine a dorului [...] a căutării mamei pierdute. [...] Dar este – după convingerea noastră – în primul rând autoreprezentarea dorului inconștientului în permanentă căutare, care își dorește mereu neostoit și rare ori satisfăcut lumina conștiinței (Jung, 1999)”; „semnificația teologică a eroului este anticipată aici drept acea figură simbolică care reușește în sine și concentrează asupra sa libidoul în forma admirației și adorației pentru ca, pe calea simbolică a mitului, să-l orienteze spre utilizări superioare (Jung, 1999)”.

1.4.1 Arhetipul de Erou și dualitatea Eros - Thanatos

Ca urmare a celor menționate despre arhetipul de Erou, este de abordat următoarea concluzie: drumul subiectului ce întruchipează sau este posedat de arhetipul Eroului implică o moarte de natură psihologică ce este urmată de o renaștere. În basme precum „Povestea Lui Harap alb” moartea este de natură simbolică, dar din punct de vedere cultural, sunt reprezentate și într-o manieră concretă precum moartea lui Iisus și reînvierea sa după trei zile.

În orice caz, este vorba despre moartea Eului, cel puțin parțială, ce cade în dimensiunile mai fundamentale ale psihicului ce sunt inconștiente, ca apoi să se reconstruiască, născut a doua oară, ca o entitate sau identitate mai capabilă de adaptare în fața experiențelor ce au dus de la bun început la astfel de nevoie de transformare. Această manifestare este întâlnită în practici de psihoterapie psihanalitică, analitică, integrativă, ca dezvoltare personală sau dezvoltarea Eului.

Așadar, este procesul ce își are ca desfășurare manifestarea de Thanatos ca precondiție pentru Eros. Eros și Thanatos sunt două concepte cu o genealogie amplă. Au fost adoptate de Freud ca cele mai fundamentale manifestări umane. În cartea „Ipostaze ale morții într-un timp al dorinței (2003)” scrisă de M. Georgescu este făcută afirmația: „putem considera că psihanaliza este o teorie asupra sexualitatii numai în măsura în care este și o teorie asupra Morții. (Georgescu, 2003)” – reiese faptul că Eros este viață, renaștere, sexualitate, iar Thanatos este moarte. Din punct de vedere psihanalitic, Erosul are caracter activ și anume pulsiunea (instanța psihosomatică și reprezentantul instinctului în psihanaliză) de viața, iar Thanatos este pulsiunea de moarte. În cartea „Dincolo de principiul plăcerii (1920)”, Freud scrie: „dorința-de-viață (eros sau libido, corespunzând termenului budist Karma «dorință») și dorința-de-moarte (thanatos sau destrudo, identic cu termenul budist Mara, «ostilitate sau moarte») sunt cele două pulsiuni care nu numai că mișcă individul din interior, dar și animă pentru el lumea înconjurătoare (Freud, 1920)”. În cadrul abordării de față a arhetipurilor Zeiței și al Eroului, în care Eroul este cel în drum spre Zeiță și anume spre întregire, este reprezentată dinamica pulsiunii de viață și a pulsiunii de moarte.

1.4.1. Eul în psihanaliză și psihologia analitică

În acest context este de abordat Eul din punct de vedere al psihanalizei și psihologiei analitice în acord cu arhetipul de Erou și generala dinamică a aparatului psihic. În „Introducere în psihanaliză (2016)” de M. Georgescu se explică Eul ca instanță psihică care „se constituie prin dialectica celor două categorii pulsionale, ale vieţii şi ale morţii (Georgescu, 2016)”. Referitor la afirmația de mai sus în ceea ce privește nașterea Eului și în același timp renașterea sa, este de citat din același subcapitol, „Eul”: „Pulsiunile de viaţă sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului, declanşează psihogeneza, prin investiri libidinale exterioare, în timp ce pulsiunea de moarte, acţionând contrariu, conduce la constituirea Eu-lui prin emergenţa sa din Se şi la transformarea libidoului obiectal în libido narcisic (Georgescu, 2016)”. Ascensiunea prin emergență a Eului din inconștient menționată în citatul dat este nașterea, iar, luând în considerare o perioadă destul de îndelungată de timp, după ce manifestarea se repetă, este vorba de renaștere.

În „Aion: contribuții la simbolistica Sinelui (2005)” este explicat că „Prin «Eu» trebuie înțeles acel factor complex la care se referă toate conținuturile conștiinței (Jung, 2005)”. Este o parte subiectivă a psihicului.

Caracterul individualist al arhetipului de Erou este apropiat de câmpul narcisic și de caracterul subiectiv al Eului. Pe parcurs ce subiectul întâlnește experiențe noi se transformă în acord cu ele; transformare ce implică renunțare la perspective și înlocuirea lor, adică moarte și renaștere. Odată ce Eul este supus morții, cel puțin pe de o parte, apare întrebarea în ceea ce privește modalitatea de renaștere. Răspunsul este că faptul psihic idealizat, ce istoric - cultural a fost reprezentat prin zei, zeițe, divinități, entități superioare, ghidează Eul spre cea mai bună formă pe care ar putea întruchipa-o.

În „Ipostaze ale morții într-un timp al dorinței (2003)” se dau două exemple din opera freudiană „Fetișismul (1927)” „cazul a doi tineri care au refuzat realitatea decesului tatălui, fără a

dezvolta o psihoză (Georgescu, 2003)” și refuzul de castrare a femeii. În continuare se explică: „Eul acestora a refuzat un fragment important de realitate precum fetșistul refuza realitatea castrarii feminine. Un curent din viața psihică nu a recunoscut moartea tatălui, în timp ce un altul a luat în considerție acest fapt; cele doua atitudini, una corespunzătoare dorinței, iar cealaltă realității, au coexistat, prin clivajul Eului (Georgescu, 2003)”.

Așadar, legând cu ideile anterioare, este vorba despre clivajul Eului ca urmare a experimentării, apoi negării realității în ceea ce privește o parte și acceptarea realității din perspectiva unei alte părți; – se explică o transformare cu scopul de adaptare la lume a Eului prin fragmentarea sa în fața unor idei ce nu sunt în acord cu propria narativă prin care Eul își explică lumea, sau cu care nu este obișnuit. „Singura modalitate posibilă de reacție în fața realității morții pare a fi dedublarea Eului, sciziunea Eului, inițial sub forma structurată a Supraeului, ulterior sub formă fetișistă. Prin acest clivaj Eul își dublează existența și poate să și-o continue în planuri alternative (Georgescu, 2003)“.

Cum este exprimat simplu și elegant: „Dublul a existat din momentul în care s-a impus pericolul mortii (Georgescu, 2003)”. Se poate spune că psihanaliza și psihologia analitică sunt de aceeași părere în această privință; Jung a exprimat această manifestare în drumul Eroului spre idealul său, probabil din motivul pentru care și omul arhaic religios exprima în modul acesta, iar Freud a explicat prin clivajul Eului în Eu, Eul ideal și idealul eului – „S-a conturat, în prima instanță, binomul Idealul eului - Supraeu ca opus conceptului de Eu ideal. Ulterior binomul s-a repolarizat și a rezultat cuplul Eu ideal - Idealul eului (Georgescu, 2003)”. Astfel, cum este explicat ulterior în aceeași sursă, se construiește câmpul narcisic ce este constituit din Eul ideal – „regrupat spre lumea interioară, narcisic, atotputernic și magic (Georgescu, 2003)” – și Idealul eului – „deschis spre lumea exterioară, spre raportul cu celălalt (Georgescu, 2003)”.

1.5 Dinamica între arhetipurile Zeiței și al Eroului

Zeița sau Zeitatea ca fapt psihic și Eroul sunt o diadă, o pereche. În „Eroul cu o mie de chipuri (2014)” de Campbell J. este explicată o dinamică fundamentală între cele două: „Cei doi – eroul și zeul suprem, căutătorul și cel găsit – sunt așadar percepuți ca exteriorul, cât și ca interiorul aceluiași mister, autoreflectat, care este identic cu misterul lumii manifeste. Marea faptă a eroului suprem este să ajungă să cunoască această unitate în multiplicitate și apoi să o facă cunoscută și celorlalți (Campbell, 2014)”. Se înțelege faptul că Eroul, implicit subiectul ce fie conștientizează sau este posedat de arhetipul Eroului este cel ce operează ghidat de organizarea oferită de harta pe care a primit-o de la muza supremă, manifestarea psihică deificată. Acest fapt este clar văzut ca temă centrală din care toate celelalte se nasc în basmele din toate timpurile: Eroul, căruia îi este oferită prestanța de protagonist care este în căutarea dragonului sau o altă reprezentare demonică monstruoasă ce semnifică răul iminent (un pericol pentru identitate), pentru a-l răpune; ca răsplată pentru acest fapt eroic el se alege cu o comoară sau o contraparte umană, de obicei o prințesă sau femeie tânără și pură, ce era înlănțuită în posesia antagonistului. Alte ori obiectul dorit, ce este perceput de Erou prin lentilă idealizată, este o identitate mai matură sau adevărul în sine.

Din punct de vedere psihologic, manifestările, cu alte cuvinte modelele de comportament, denumite Zeiță și Erou sunt nimic una fără cealaltă. Eroul este întruchipat de subiect, așa cum a fost explicat din punct de vedere psihanalitic, ca urmare a clivajului Eului după ce subiectul a experimentat o stare suficient de intens nevrotică; căci odată cu această fragmentare apare o lipsă ce este interpretată ca dorință și o identitate (Eul) ce este în drumul spre îndeplinirea ei.

Dintr-o altă abordare, filosoful și autoproclamatul psiholog Nietzsche F., o mare sursă de inspirație pentru Jung C. G., scrie în „Așa grăit-a Zarathustra (2000)”: „Sinele-i zice Eului: «În partea asta să suferi!» Iar Eul suferă și se gândește cum ar putea să nu mai sufere – iată de ce trebuie să se gândească el. Sinele-i zice Eului: «Acuma bucură-te!» Iar el se bucură și se gândește cum să se bucure mai des – iată de ce trebuie să se gândească el. (Nietzsche, 2000)” Deși Nietzsche F. a trăit înaintea psihologiei moderne, înaintea psihanalizei și a tuturor nișelor ce s-au manifestat ulterior, termenii săi sunt în linii mari cu același înțeles până în prezent; în acest paragraf este portretizata elocvent relația dintre totalitate și anume Sinele (Zeița) și identitatea conștientă și anume Eul (în acest context fiind Eroul).

În lucrarea „Sinele ca un Altul violent: problema definirii Sinelui (2002)” de Lucy Huskinson este concluzionata aceeași dinamică în următorul citat: „Adică, eu-l este expus forțelor creative ale Sinelui, care caută să distrugă orientarea ego inferioară cu tendința sa de prejudecată pentru a crea o orientare ego mai bogată și mai bine echilibrată. [...] în care ego-ul este efectiv sfâșiat pentru a se naște din nou (Huskinson, 2002)”; – în același timp reiese succint și presupunerea pe care această cercetare se bazează.

1.5.1 Dinamica între Zeiță și Erou ca exemplu literar

Având în vedere că manifestările inconștientului colectiv sunt iminente în orice cultură și orice individ, literatura nu numai că are un conținut bogat cu aceste concepte, dar se bazează mai mult sau mai puțin, depinzând de autor, pe constelații arhetipale care se fac bine observate din tematici repetitive, aceleași conturări de personaje etc. În acest context este de dat ca exemplu literar „Faust (2008)” scris de Goethe pentru popularitatea sa, pentru bine cunoscuta profunzime și calitate superioară, nu numai a stilului de scris, dar și a temelor evidențiate.

Protagonistul Faust este un om cu experiențe vaste care se încadrează în tipologia intelectualului cu năzuință spre transcendere a propriilor îngrădiri; este o reprezentare ca la carte a arhetipului Eroului. Acesta, după o viață întreagă de studiu, ajunge la realizarea că demersul parcurs și calea pe care a ales-o nu îl va duce nicăieri. Dezamăgirea sa îi motivează să atingă adevărul prin magie. Într-o astfel de schimbare radicală a propriei identități, Mefistofel își face apariția în viața lui Faust: reprezentantul diavolului care consideră umanitatea atât de decăzută și fără speranță, încât ia moartea și sinuciderea ca cea mai ocrotitoare și viabilă soartă a sufletului. În apariția sa, Mefistofel îi răspunde protagonistului la întrebarea „Cum te numești? (Goethe, 2008)” cu „O parte sînt dintru acea putere/ Ce numai răul îi voiește,/ Însă mereu creează numai bine (Goethe, 2008)”. Faust întreabă: „Ce vrei cu-asemeni ghicitori să spui? (Goethe, 2008)”, Mefistofel răspunde: „Sînt spiritul ce totul neagă./ Și cu dreptate, drept vorbind că tot ce se naște și devine,/ E vrednic să se prăpădească./ Nimic să nu mai ia ființă-ar fi mai bine./ Astfel cam tot ce voi numiți păcat,/ Distrugere și rău/ E însuși elementul meu (Goethe, 2008)”.

Un alt fragment descriptiv al lui Mefistofel este o interacțiune a sa cu un student ce a venit la el pentru a îi cere un sfat: „Veți fi asemenea lui Dumnezeu, veți cunoaște binele și răul (Goethe, 2008)”. După această parte, Mefistofel i-a spus studentului: „Urmează numai sfatului/ Ce-l dete șarpele, străbunul meu, (Goethe, 2008)”. Încă o dată natura fundamentală și neschimbătoare a lui Mefistofel este portretizată ca un rău absolut fără a avea bine întru el, fiind astfel mai aproape o făptură mitică decât un om corupt de ură.

Un alt personaj de o mare importanță este Margareta: o tânără trecută de paisprezece ani de care protagonistul se îndrăgostește iremediabil, în preambul stând magia unei vrăjitoare și voința lui Mefistofel de a-l denigra pe Faust cu plăcerile corpului pentru a-l pune pe un drum greșit. Tânăra este comparată cu Elena din Iliada, fiind un detaliu care denotă frumusețea sa irezistibilă. Acest plan al reprezentantului diavolesc este schimbat, deși dorința lui ca Faust să se piardă în dragoste și erotism, nu vrea sub nici o formă să se întâmple asta cu Margareta, ea având o influență benevolentă.

Datorită antagonismului dintre Margareta și Mefistofel, ea îi simte natura coruptă a reprezentantului diavolesc printr-o reușită intuiție feminină: „Margareta: Omul care te-nsoțește/ În suflet ură numai – îmi trezește./ Nimic în viața mea până acum/ Un junghi sub coaste nu mi-a dat,/ Ăst om, ce inima mi-o strică… Faust: Tu, înger, cum le simți pe toate (Goethe, 2008)”. Astfel Mefistofel și Margareta sunt puși de Goethe în opoziție: un suflet pur și divin în contrast mare cu unul întunecat și negativ. Este o relație în trei: Faust și anume Eul, este cel prins în mijlocul unui contrast între lumină, liberare, conștiință, întruchipate prin Margareta – în acest context fiind reprezentantul arhetipului Zeiței – și decădere, corupție, inconștiență (Mefistofel). Fiecare dintre ultimii doi menționați îl ademenesc pe Faust – elementul comun ce îi unește; triada de Erou, Zeiță și posibilitatea decăderii este surprinsă și în cele trei instanțe ale psihicului conform lui Freud S.– Eu, Supraeu respectiv Id.

1.6 Procesul de individuație și neuroticism

1.6.1 Procesul de individuație

În ceea ce privește existența și manifestarea psihologică, fie de grup și anume în cadrul societății, fie din punct de vedere idiosincratic, nu este relevantă dacă nu are legătură cu Eul. Relația între conștient și inconștient este predispoziția pe care se bazează toate școlile de psihanaliză și psihologie analitică, inclusiv elemente ale psihologiei cognitive – precum memoria – sau teoria stilurilor de atașament etc.

Având în vedere tema propusă, este de studiat relația între predispoziția spre suferință și anume nivelul de neuroticism și relația arhetipuri - Eu. Jung C. G. a propus un proces ce are ca scop, dacă nu cea mai armonioasă stare între cele două menționate, atunci una cel puțin de dorit; l-a numit individuație.

Întrucât psihanaliza în cadrul clinic uzează și promovează conștientizarea inconștientului, cel puțin conștientizarea sursei din care se naște problema, în psihologia analitică apare procesul de individuație, atât în anumite cazuri clinice, cât și ca un demers de dezvoltare personală. Așadar, în ce măsură se conștientizează arhetipurile? Care este procedura efectivă? Ce transformări ale personalității ce au loc în timpul procesului și ulterior lui? Care este legătura epistemologică între individuație și neuroticism?

Funcțiile cognitive ce au fost teoretizate și aplicate de Jung C. G., explicate în amănunt în „Tipuri psihologice (1921)” , sunt uzate pentru individuație. Senzația și intuiția, fiind funcțiile de percepție, iar gândirea și simțirea cele de judecată, sunt într-o continuă dinamică, una sau unele fiind mai conștientizate, cu alte cuvinte mai preferate decât altele; manifestarea de ierarhizare a atitudinilor psihologice are ca urmare dezechilibrul. În lucrarea menționată este indirect promovată individuarea, model ce poate fi adoptat, proces de devenire al subiectului și nu un singur scop ce poate fi atins, ca formă virtuoasă peste individualitate. În psihologia analitică individualitatea exagerată, ca urmare a dezechilibrului, sau altfel spus a unidimensionalității, este văzută ca manifestare nedorită sau, în unele situații, chiar plină de impedimente.

În cadrul literaturii de specialitate în ceea ce privește modelul celor patru funcții cognitive menționate John Beebe a avut contribuții considerabile – psihanalist și jungian american – în acord cu sistemul MBTI (creat de Myers și Briggs). „Când apare a patra funcție... întreaga structură [conștientă] se prăbușește... Acest lucru duce la o etapă... în care totul nu este nici gândire, nici sentiment, nici senzație, nici intuiție. Ceva nou apare, anume o atitudine complet diferită și nouă față de viață, în care se utilizează toate și niciuna dintre funcții în același timp (Myers, 2016)”.

Un alt sistem ce este folosit de Jung C. G. este format din patru arhetipuri. Ele sunt organizate în ordinea cronologică în care subiectul le confruntă și în cele din urmă le integrează: umbra, anima/ animus, bătrânul înțelept/ mama htonică, Sinele.

Procesul de individuație înseamnă integrarea acestor atitudini ce sunt fundamental diferite, fie că este vorba de funcțiile cognitive sau de arhetipuri și balansarea lor pentru ca subiectul să ajungă într-o stare armonioasă intrapsihică.

Organizarea personalității într-un sistem holistic necesită această integrare ce a fost menționată, dar mai mult de atât, implică și ceea ce Jung C. G. face referință prin funcția inconștientului colectiv de a i se adresa Eului ca înșiruire de posibilități viitoare ce pot fi alese și trăite. Acest fapt este dezvoltat anterior ca o importantă relație între conștient și inconștient din perspectiva psihologiei analitice și interpretarea principală a dinamicii între arhetipul Zeiței și al Eroului.

În lucrarea „Individuation: Inner Work (2005)” de Murray Stein este explicată această manifestare în amănunt. Se citează un fragment din „Structura inconștientului (1916)” scrisă de Jung C. G.: „Sunt convins că adevăratul scop al analizei este atins atunci când pacientul a dobândit o cunoaștere adecvată a metodelor prin care poate menține contactul cu inconștientul și a dobândit o înțelegere psihologică suficientă pentru a discerne direcția liniei sale de viață în momentul de față.” Așadar scopul procesului de individuație este expus într-o manieră completă întrucât este relevant pentru tema de față.

În viziunea lui Jung C. G. și Campbell J. procesul de individuație și drumul Eroului sunt unul și același lucru; chestionarul „Heroic myth index Test (1991)” de Carol S. Pearson ține cont de acest fapt prin împărțirea celor douăsprezece arhetipuri în trei grupe ce reprezintă procesul de individuație simbolizat prin drumul Eroului: Plecarea Eroului din cunoscut sau începutul procesului de maturizare prin confruntarea cu umbra reprezentat de primele patru arhetipuri ale chestionarului – Inocentul, Orfanul, Războinicul, Îngrijitorul și sunt categorisite sub termenul de „ego”; drumul Eroului spre reconciliere sau integrarea arhetipurilor anima/ animus și bătrânul înțelept/ mama pământului, reprezentat prin următoarele patru arhetipuri – Căutătorul, Distrugătorul, Amantul, Creatorul; ca finitudine a drumui Eroului este reîntoarcerea (după Monomitul lui Joseph Campbell), întregirea, întruchiparea într-o anumită măsură a Sinelui, reconcilierea propriu-zisă cu Zeița, reprezentat prin ultimele patru arhetipuri – Cârmuitorul, Magicianul, Înțeleptul, Măscăriciul.

1.6.2 Infantilitatea psihanalitică

În cartea „În căutarea sinelui (1994)” scrisă de Vasile Zamfirescu, psihanalist român, este abordată o temă asemănătoare procesului de individuație, mai exact echivalentul său în psihanaliza freudiană. Contextul în care este explicată această idee motivează justificările pe care ideologia comunistă, mai ales neostalinismul adoptat de Nicolae Ceaușescu, a inhibat și chiar interzis psihanaliza atât la nivel teoretic în domeniul de cercetare, cât și din punct de vedere clinic. „Putem spune că Freud vorbea aici de amplificarea eului, realizată prin conștientizare, prin asimilarea cât mai completă a dimensiunii inconștiente a personalității, adică de maturizare (Zamfirescu, 1994)”. În același paragraf continuă spunând: „«vindecarea» este rezultatul unui proces de maturizare, de autonomizare a eului. În acest sens Jung spunea că una din problemele fundamentale ale existenței umane este lupta cu infantilismul. Or, psihanaliza reușită are ca benefică urmare tocmai depășirea infantilismului (Zamfirescu, 1994)”. Este conchis faptul că ideologia comunistă avea ca scop principal îndoctrinarea populației și slăbirea eului, cu alte cuvinte, propagarea infantilismului în rândul adulților; iar astfel de organizare politică este exact opusul scopului psihanalizei.

Așadar conștientizarea inconștientului ca însănătoșire și armonie intrapsihică și intersocială este o idee comună ce unește psihanaliza și psihologia analitică.

1.6.3 Neuroticism

Dimensiunea nevrotică, una din cele cinci caracteristici fundamentale ale personalității conform modelului BIG 5, are, conform logicii, o legătură cu procesul de individuație, implicit cu arhetipurile Zeiței și al Eroului. Predispoziția spre stare afectivă negativă poate fi un indicator sau un element ce intermediar drumului Eroului. Dacă arhetipul Zeiței și al Eroului sunt în strânsă legătură, simbolizând un demers psihoterapeutic sau un procedeu de dezvoltare personală , atunci neuroticismul poate fi un factor ce influențează procesul sau poate fi un indicator.

Jung C. G., Campbell J., Eliade M., Carl Alfred Meier demonstrează faptul că un subiect fără capacitatea sau propria considerare că este competent în a-și menține cel puțin o conexiune cu propriul ideal ce îndrumă spre dezvoltare armonioasă devine predispus hazardului. Haosul ce devine experiența subiectului supus unui complex de inferioritate adlerian este precondiție sau cel puțin tendință spre dezechilibru intrapsihic. Conform psihologiei analitice, manifestările de genul duc la patologii sau la comportamente decadente precum depresia, schizofrenia, comportament antisocial, borderline, nivel ridicat de anxietate.

Arhetipurile Zeiței și al Eroului sunt subiecte ce dau dovadă de mare importanță. Potențialul lor de a fi aplicate într-un cadru clinic cu scopul de a vindeca este unul de luat în considerare. În același timp și neuroticismul este o dimensiune de investigat. Cîrneci D. explică în „Bazele genetice ale comportamentului uman (2016)” faptul că subiectul funcționează după un sistem de plăcere și neplăcere (Cîrneci, 2016). Așadar, neuroticismul este încă un factor cu influență semnificativă.

CAPITOLUL 2 - METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1 Obiectivele cercetării

Ca primă mențiune ce trebuie făcută pentru ca această statistică inferențială să fie completă sunt obiectivele propuse; ele reprezintă o parte din structura fundamentală atât pentru cadrul teoretic, cât și pentru metodologie. Obiectivele acestei cercetări sunt: investigarea și determinarea definițiilor arhetipurilor Zeiței și al Eroului în cadrul psihologiei analitice; cercetarea legăturii între arhetipurile Zeiței și al Eroului din punct de vedere psihologic; manifestarea arhetipurilor Zeiței și al Eroului din punct de vedere socio-cultural prin texte religioase, mituri, literatură, filosofie și influențele acestora asupra etosului de-a lungul istoriei occidentale; evaluarea posibilelor diferențe de gen în ceea ce privește manifestarea arhetipurilor Zeiței și al Eroului și dimensiunii de neuroticism; abordarea personalității din punctul de vedere al psihologiei analitice și psihanalizei.

2.2 Ipotezele cercetării

A doua parte bazei fundamentale după care lucrarea a fost realizată sunt ipotezele. Luând în considerare literatura de specialitate și obiectivele ce au fost expuse se pot realiza următoarele ipoteze:

1. Există o diferență semnificativă între nivelul de neuroticism în rândul participanților de gen feminin și cei de genul masculin.

2. Există o corelație semnificativă între nivelul integrității personalității și nivelul neuroticismului.

3. Există o corelație semnificativă între arhetipurile Războinicului și Căutătorului.

4. Există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și scorul arhetipul Eroului.

5. Participanții de genul masculin au un scor semnificativ mai ridicat al arhetipului Eroului decât participanții de genul feminin.

2.3 Subiecții/ participanții cercetării

Subiectul temei vizate este unul amplu ce ia în considerare funcționalitatea personalității a oamenilor în general. Așadar populația țintă ia în considerare atât genul feminin, cât și cel masculin, atât adulții sub 40 de ani, cât și cei ce trec de acest prag de vârstă. Factorii profesionali, ceea ce include locul de muncă, diferențele de medii după anumite categorisiri, nu sunt luate în calcul; ele nu sunt desemnate ca variabile și nu reprezintă criterii de alegere a eșantionului. De asemenea, grupurile de oameni ce se încadrează în orice fel de patologie psihologică, cum ar fi: depresia clinică, tulburări de personalitate etc., nu sunt luate în considerare în această cercetare pentru că acești factori pot fi perturbatori..

Așadar, populația țintă este constituită din locuitorii Bucureștiului de peste 18 ani ce nu au istoric clinic și medical. Eșantionul constă în 120 de subiecți (gen feminin în număr de 66 subiecți; gen masculin în număr de 54 subiecți).

Imagine 1

Variabilele propuse sunt: genul (feminin/ masculin), nivelul de integritate al personalității, nivelul de neuroticism, nivelul de conștientizare al arhetipului de Erou, nivelul de conștientizare al arhetipului Războinicului, nivelul de conștientizare al arhetipului Căutătorului. Cercetarea în cauză este desfășurată pe o perioadă de 8 luni.

2.4 Metode și instrumente de cercetare

În cadrul acestei lucrări, ținându-se cont de obiectivele și ipotezele menționate, sunt folosite două instrumente, ambele sub formă de chestionar. Primul dintre acestea este „Heroic Myth Index Test”. Chestionarul format din 72 de itemi a fost compus de psihanalistul Pearson C. pentru a măsura nivelul de conștientizare al celor 12 arhetipuri desemnate: Inocentului, Orfanului, Războinicului, Îngrijitorului, Căutătorului, Amantului, Distrugătorului, Creatorului, Magicianului, Conducătorului, Înțeleptului și Măscăriciului. Răspunsurile sunt organizate de la 1 (Rare ori) la 5 (De cele mai multe ori), iar scorurile fiecărui arhetip sunt calculate prin însumarea unor răspunsuri specifice. Fiecare arhetip are caracteristici specifice, astfel încât un scor ridicat în cadrul unui arhetip sau a mai multora desemnează orientarea personalității. În acord cu cercetarea lui Pearson C. „Awakening the hero within (1991)” în care sunt explicate fiecare dintre aceste 12 arhetipuri, scorurile, care sunt între 5 și 30, ce sunt sub 15 desemnează o relație de negare a arhetipului măsurat. Așadar variabila folosită în această cercetare de „nivel de integritate al personalității” este măsurată prin număr scăzut de arhetipuri ce au scorul sub 15. Personalitatea integră este ceea care conștientizează toate cele 12 arhetipuri. Cealaltă variabilă bazată pe arhetipuri și anume arhetipul Eroului este media între arhetipul Războinicului și cel al Căutătorului.

Al doilea chestionar și anume cel construit pentru măsurarea nivelului de neuroticism este „Factorul IV [Scală de măsurare a stării de bine]” dezvoltată în cadrul „Itemi de Personalitate: IPIP-Ro”; este format din 10 itemi ce au ca scop măsurarea predispoziției experimentării stărilor afective negative. Răspunsurile sunt organizate de la 1 (Rare ori) la 5 (De cele mai multe ori), astfel încât un scor ridicat desemnează un nivel ridicat de neuroticism/ stabilitate emoțională scăzută. Conform „Adaptarea românească a Setului Internaţional de Itemi de Personalitate: IPIP-Ro” instrumentul în cauză are corelații semnificative (.85, -.84), fiind folosit pe un eșantion de 1727 de studenți utilizând analiza factorială.

CAPITOLUL 3 - REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

PREZENTAREA ȘI ANALIZA/ PRELUCRAREA DATELOR

1. Analiza datelor este organizată din punctul de vedere al ipotezelor. Așadar, prima ipoteză ce este abordată statistic este: „există o diferență semnificativă între nivelul de neuroticism în rândul participanților de gen feminin și cei de genul masculin”.

Numărul participanților este de 120; media populației este egală cu 2.50, iar media eșantionului este de 2.52; SD = .69.

Imagine 2

Eșantionul este format din două grupuri: masculin (N = 54) și feminin (N = 66), fiecare cu media aritmetică egală cu 2.39, respectiv 2.61.

Imagine 3

Pentru a determina dacă lotul ales este viabil se calculează întâi de toate coeficientul de variație (CV) pentru fiecare dintre cele două medii. CV gen masculin = .70/ 2.39* 100 = 29.28; iar CV gen feminin = .67/ 2.61* 100 = 25.67. Așadar, coeficientele de variație sunt relativ omogene fiind cuprinse între 10% și 30%.

Imagine 4

Utilizând un prag de semnificație α = .05, a fost aplicat testul t pentru eșantioane independente pentru a evalua dacă nivelul dimensiunii de neuroticism diferă semnificativ statistic în funcție de gen. Testul t nu a fost semnificativ statistic, t = -1.80, p > .05. Intervalul de încredere (95%) pentru diferența dintre medii este cuprins între -.47 și .02. Eșantionul ce este categorisit în genul masculin (M = 2.39, SD = .70) nu are diferențe semnificativ statistice cu eșantionul categorisit în genul feminin (M = 2.61, SD = .67). Cu toate acestea, întrucât p = .07, iar pragul de confirmare (95%) este de .05, se poate afirma faptul că deși p > .05 există o tendință ce este de luat în calcul spre confirmare a ipotezei. Este posibil ca motivul pentru infirmare să fie un lot insuficient de vast.

2. A doua ipoteză ce se abordează este: există o corelație semnificativă între nivelul integrității personalității și nivelul neuroticismului.

Nivelul de integritate al personalității este măsurat pe o scală de la 72 până la 360. Cu cât scorul este mai mare cu atât personalitatea dă dovadă de un nivel mai crescut de integritate. N = 120, M eșantionului = 253.39, M populației = 252.00, mediana = 255.00

Imagine 5

Scorurile pentru nivelul de integritate sunt organizate în funcție de frecvență în tabelul următor:

Imagine 6

Imagine 7

În acest context se folosește corelația Pearson, cu un prag de semnificație α = .05 (95%), pentru a evalua dacă există corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și nivelul de neuroticism. Cu un eșantion N = 120, corelația menționată nu este semnificativă statistic, p > .05, p = .24

3. În acord cu explicațiile epistemologice este teoretizat faptul că arhetipul Eroului este determinat de mediile arhetipului Războinicului și arhetipului Căutătorului. Așadar, se abordează ipoteza: există o corelație semnificativă între arhetipurile Războinicului (M = 24.55; SD = 3.51) și Căutătorului (M = 22.20; SD = 3.34).

Imagine 8

CV arhetip Războinic = 3.51/ 24.55* 100 = 14.29; iar CV arhetip Căutător = 3.34/ 22.20* 100 = 15.04. Coeficientele de variație pentru ambele variabile sunt relativ omogene.

Imagine 9

A fost aplicat testul de corelație Pearson pentru a evalua asocierea dintre scorul arhetipului Căutătorului și arhetipul Războinicului. Ipoteza este confirmată; între cele două variabile a fost obținută o corelație pozitivă semnificativă statistic r = .22, p < .05.

4. A patra ipoteză ce se abordează este: există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității (M = 253.42; SD = 21.17) și scorul arhetipul Eroului (M = 23.37; SD = 2.68) în cadrul eșantionului ales, N = 120.

Imagine 10

Coeficientele de variație pentru ambele variabile sunt: CV integritate personalitate = 21.17/ 253.42* 100 = 8.35; CV arhetip Erou = 2.68/ 23.37* 100 = 11.46. Având în vedere rezultatele obținute, ambele populații sunt reprezentative, primul coeficient de variație este omogen, iar al doilea este considerat relativ omogen, fiind cuprins între 10% și 30%.

Imagine 11

Imagine 12

Imagine 13

A fost aplicată corelația Pearson pentru a evalua asocierea dintre nivelul de integritate și scorul arhetipului Eroului. Între cele două variabile a fost obținută o corelație pozitivă semnificativă statistic r = .59, p < .01, unde p = .00. Ipoteza „există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și scorul arhetipul Eroului” este confirmată.

5. A cincea ipoteză ce se analizează statistic este următoarea: participanții de genul masculin au un scor semnificativ mai ridicat al arhetipului Eroului decât participanții de genul feminin. În acord cu a treia ipoteză, este dovedit faptul că arhetipul Eroului este determinat de arhetipurile Războinicului și al Căutătorului.

Imagine 14

Se calculează coeficientul de variație pentru a determina dacă populațiile alese sunt reprezentative. Pentru arhetipul Căutătorului gen masculin = 3.41/ 21.88* 100 = 15.58, CV arhetipul Căutătorului gen feminin = 3.28/ 22.45* 100 = 14.61. Pentru arhetipul Războinicului gen masculin = 3.75/24.14* 100 = 1.11, CV arhetipul Războinicului gen feminin = 3.29/ 24.89* 100 = 13.21. Toate populațiile alese sunt omogene și relativ omogene, așadar mediile sunt reprezentative.

Se aplică testul t pentru eșantioane independente, variabilele dependente fiind cele trei arhetipuri menționate și variabila independentă fiind genul. Pentru arhetipul Războinicului M gen masculin= 24.14 , M gen feminin= 24.89; pentru arhetipul Căutătorului M gen masculin= 21.88 , M gen feminin= 22.45; iar pentru arhetipul Eroului M gen masculin= 23.01, M gen feminin= 23.67, unde N gen masculin = 54, N gen feminin = 66. Ipoteza este infirmată, iar rezultatele arată faptul că participanții de genul feminin au în medie scoruri mai ridicate la arhetipurile Războinicului și al Căutătorului.

Imagine 15

INTERPRETAREA REZULTATELOR CERCETĂRII

1. În cercetarea de față ipoteza: este o diferență semnificativă între nivelul de neuroticism în rândul participanților de gen feminin și cei de genul masculin, nu este confirmată, p = .07, p > .05. Cu toate acestea, după cum a fost deja menționat, se poate afirma faptul că motivul pentru care ipoteza se infirmă nu este neapărat dintr-o lipsă de diferență semnificativă. Pe lângă faptul că scorul p este destul de mic încât există posibilitatea ca ipoteza să se confirme dacă eșantionul ar fi fost mai mare, un alt motiv pentru a face această afirmație este fapul că în ceea ce privește literatura de specialitate, este concluzionată existența unei diferențe semnificative între mediile nivelului de neuroticism a două eșantioane, unul format din bărbați (38%), iar celălalt din femei (62%). Studiul "Diferențele de gen în extravertire, nevroticism și psihoticism în 37 de națiuni (2010)” de Richard Lynn și Terence Martin confirmă această ipoteză p<.001 prin testarea unui lot de 1195 de subiecți din 37 de țări.

Un alt studiu ce a ajuns la un rezultat asemănător cu cel deja prezentat este „Interacțiunea dintre neuroticism și gen influențează percepția disponibilității suportului social (2009)”. Au participat 366 de subiecți din estul Americii; 149 genul feminin, 117 genul masculin; vârsta lor este cuprinsă între 18 ani și 53 ani, iar 81% dintre ei sunt între 18 și 26 ani. Pe lângă scopul principal al acestei cercetări, a fost confirmat că există o diferență semnificativă între nivelul neuroticismului între femei și bărbați, p = .04, unde intervalul de încredere pentru diferența între medii este cuprins între -.27 și .09.

2. A doua ipoteză este: există o corelație semnificativă între nivelul integrității personalității și nivelul neuroticismului. Deși nivelul neuroticismului este des folosit în literatura de specialitate, acesta nu este cazul nivelului de integritate. Personalitatea este, după cum este explicat în „Psihologia personalității (2008)”, un concept interdisciplinar vast și complex. Cuantificarea sa se dovedește a fi dacă nu imposibilă, atunci dificilă sau chiar periculoasă ținând cont de faptul că prin astfel de îngrădire statistică o eroare fundamentală poate fi făcută.

Cu toate acestea ipoteza propusă are importanță mare atât pentru sfera psihologiei personalității, cât și pentru domeniul clinic de psihoterapie. Nivelul de integritate al personalității și anume, din punct de vedere al psihologiei analitice, numărul arhetipurilor conștientizate ce au implicit influență vizibilă asupra subiectului, este luat în calcul și uneori este chiar conceptul central în psihanaliză, psihologie integrativă, psihologie analitică. Acesta este motivul pentru care această ipoteză este propusă; pentru a cunoaște dacă stabilitatea emoțională, dimensiune a personalității ce este corelată în literatura de specialitate cu stimă de sine scăzută, lipsă de armonie socială, este în legătură semnificativă cu multidimensionalitatea personalității. Cu eșantionul folosit, poteza nu se confirmă, p = .24 > .05 (95%).

3. A treia ipoteză este următoarea: există o corelație semnificativă între arhetipurile Războinicului și Căutătorului. În cartea „Awakening of the hero within (1991)” arhetipul Eroului este direct asociat cu cel al Războinicului; dar, în primul capitol al acestei lucrări s-a demonstrat că Eroul este caracterizat de cumulul arhetipurilor atât al Războinicului, cât și cel al Căutătorului. Dacă această afirmație ar fi veridică atunci între cele două arhetipuri menționate trebuie să existe o corelație semnificativă pentru că ar măsura aspecte asemănătoare.

Așadar s-a aplicat corelația Pearson, unde p = .01 < .05 (95%). Faptul că s-a demonstrat statistic o legătură semnificativă între cele două arhetipuri, se poate face afirmația că cele două orientări măsoară cel puțin elemente comune.

4. A patra ipoteză propusă este: „există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și scorul arhetipul Eroului”. În această situație, din punct de vedere al segmentului teoretic, se cercetează dacă există o legătură semnificativă între cele două concepte de bază a lucrării de față și anume arhetipul Zeiței (nivelul de integritate al personalității) și arhetipul Eroului. Această ipoteză este abordată pentru a determina într-o manieră concretă dacă într-adevăr cele două concepte sunt atât de strâns legate.

Așadar, ca metodă de prelucrare a datelor, s-a folosit corelația Pearson între nivelul de integritate al personalității și arhetipul Eroului. Se dovedește faptul că între cele două variabile există o legătură semnificativă, p = .00 < .01.

5. Pentru ipoteza „participanții de genul masculin au un scor semnificativ mai ridicat al arhetipului Eroului decât participanții de genul feminin” s-a aplicat testul t pentru eșantioane independente pentru compararea mediilor. Având în vedere rezultatele obținute, M bărbați = 23.01, M femei = 23.67, p = .18 > .05 (95%), ipoteza se respinge.

Această abordare este construită în această manieră pentru a fi în acord cu cercetarea „The Pearson-Marr archetype indicator and psychological type” de Robert W. McPeek, unde a fost propusă pe lângă celelalte 36 de ipoteze o diferență semnificativă între scorurile arhetipurilor în funcție de gen. Este scris în acest studiu că, în acord cu teoria lui Carol Pearson, se teoretizează că femeile au scoruri mai mari la arhetipurile Amantului și Îngrijitorului, iar bărbații au scoruri mai mari la arhetipurile Războinicului și Căutătorului; este deja demonstrat că ultimele două orientări de personalitate constituie arhetipul Eroului, ce este relevant pentru această cercetare. În studiul menționat este folosit un lot de 1377 de participanți, unde 64.2% sunt femei, iar 35.8% bărbați. Mediile pentru arhetipul Războinicului sunt: M femei = 21.27, M bărbați = 22.30; mediile pentru arhetipul Căutătorului sunt: M femei = 22.70, M bărbați = 21.58; iar p < .01. Ipoteza din această cercetare a fost confirmată doar pentru arhetipul Războinicului. În schimb, în cercetarea personală ipoteza nu s-a confirmat pentru niciuna dintre cele două variabile. O posibilă interpretare a acestui rezultat și a comparării sale cu literatura de specialitate poate fi că deși arhetipul Eroului este în legătură cu elemente intrinseci ale rolurilor de gen, influențele socio-culturale sunt mai vaste și mai importante. În studiul citat, „The Pearson-Marr archetype indicator and psychological type”, participanții au cetățenie americană, iar cercetarea de față include numai participanți ce locuiesc în București. Acest factor este important și nu este de ignorat. O altă variație, este mărimea eșantionului, diferența dintre lotul studiului citat și lotul cercetării de față fiind mai mare de 1000 de participanți.

CAPITOLUL 4 - CONCLUZIILE CERCETĂRII

4.1 Validarea/ invalidarea ipotezelor cercetării

Motivația din spatele obiectivelor și ipotezelor discutate este investigarea unei teme abstracte și în același timp importante și anume personalitatea și dimensiuni ale acesteia. Concepte centrale ale acestei cercetări sunt arhetipurile Zeiței și al Eroului și dimensiunea personalității de neuroticism, cât și totalitatea aparatului psihic în toată vastitatea sa.

Baza epistemologică, ce este desfășurată în primul capitol, are ca scop principal descoperirea unor definiții valide și convenabile din punct de vedere statistic al acestor elemente psihologice idiosincratice. Cu abordarea ce este în principal fondată pe psihologia analitică, treptat se ating obiectivele și ipotezele cercetării, atât pe plan teoretic, cât și metodologic. Câteva dintre concluziile cheie sunt: arhetipul Zeiței, așa cum reiese din literatura de specialitate, nu este altceva decât totalitatea aparatului psihic și anume dinamicile și relaționarea sistemului ce este format din toate instanțele psihice și în același timp este idealul spre care Eroul tinde; Eroul este atât cel ce caută și este în drum spre ceea ce poate deveni, cât și cel ce este capabil și curajos pentru a lupta împotriva obstacolelor ce îi obturează atingerea scopului; dinamica coerentă între arhetipurile Zeiței și al Eroului este o metodă terapeutică ce se folosește în psihanaliză, psihologie analitică, psihologie integrativă; neuroticismul și nivelul său este o parte importantă din viața omului și ar putea fi legat de drumul Eroului și de raportarea sa cu arhetipul Zeiței.

În cadrul acestei cercetări cantitative, au fost formulate cinci ipoteze corespunzătoare bazate pe obiectivele preliminarii. Ipotezele: există o diferență semnificativă între nivelul de neuroticism în rândul participanților de gen feminin și cei de genul masculin, există o corelație semnificativă între nivelul integrității personalității și nivelul neuroticismului, participanții de genul masculin au un scor semnificativ mai ridicat al arhetipului Eroului decât participanții de genul feminin, se infirmă. În schimb, ipotezele următoare: există o corelație semnificativă între arhetipurile Războinicului și Căutătorului, există o corelație semnificativă între nivelul de integritate al personalității și scorul arhetipul Eroului, sunt confirmate, prima dintre ele rezultând p = .01 < .05, iar a doua având rezultatul p = .00 < .01, luându-se ca prag de semnificație 95%. Ipotezele ce au inclus neurotismul ca variabilă, legătura între arhetipurile Războinicului și al Căutătorului scorul arhetipurilor în funcție de gen au fost interpretate și cu ajutorul literaturii de specialitate; câteva dintre aceste surse sunt: „Diferențele de gen în extravertire, nevroticism și psihoticism în 37 de națiuni (2010)”, „Interacțiunea dintre neuroticism și gen influențează percepția disponibilității suportului social (2009)”, „The Pearson-Marr archetype indicator and psychological type”, „Awakening of the hero within” de Carol Pearson.

4.2 Recomandări pentru cercetările viitoare

Ca urmare a interpretării datelor statistice se poate formula o concluzie generală și importantă ce este în acord cu tema propusă și care poate fi folosită în viitoare cercetări. Relația între arhetipurile Zeiței și al Eroului este nu numai semnificativă din punct de vedere statistic și epistemologic, ci chiar, în ceea ce privește teoria și rezultatele obținute, ar fi incomplet ca una dintre ele să fie abordată sau luată în considerare fără cealaltă. Reciprocitatea interacțiunii dintre ele le oferă dependență una față de cealaltă.

O altă notă importantă este conceptualizarea teoretică și cuantificarea statistică prin chestionare și numere a personalității. Acest act de reducționism aduce un grad mare de dificultate în cercetarea de față și în general cercetărilor cu bază idiosincratică. Reconcilierea între multiplele perspective asupra subiectului este că personalitatea reprezintă un sistem psihodinamic constituit din totalitatea orientărilor și tendințelor (arhetipuri) și cumulul relaționării intrapsihologice și interpsihologice.

Ambiguitatea nu este oferită numai de complexitatea personalității, dar și de faptul că cele mai multe surse pe care această cercetare se bazează și cu care rezultatele sunt comparate iau ca eșantioane participanții din alte țări decât România. Diferențele culturale din cauze istorice, demografice etc. își lasă amprenta. Un exemplu este legătura între gen și scorul arhetipurilor, situație ce a fost investigată în Statele Unite ale Americii și investigație ce a fost propusă în cadrul acestei lucrări cu un lot bucureștean. Compararea concluziilor nu este pe deplin viabilă pentru că sexualitatea și rolurile de gen nu sunt aceleași în cele două locații menționate, așa că nu se vorbește despre aceeași chestiune, ci mai degrabă despre concepte cel mult apropiate. Astfel de abordare poate crea erori, de aceea este o dificultate în sine.

4.3 Contribuții originale

Investigarea unei cercetări implică un anume grad de novelitate. O investigare a unor concepte deja investigate în același mod nu se mai poate numi astfel. Așadar, întrebarea următoare este motivată și importantă: care sunt contribuțiile originale ale acestei cercetări?

O importantă concluzie ce a fost făcută în urma statisticii este o completare a teoriei psihologiei analitice post-jungiene. În cartea „Awakening of the hero within (1991)” de Carol Pearson se afirmă faptul că arhetipul Eroului este același cu cel al Războinicului. În această cercetare s-a dovedit mai întâi teoretic faptul că Eroul atât cel ce se luptă, cât și cel ce a găsit idealul pentru care să se lupte. Surse ce s-au folosit pentru a concluziona astfel sunt: „Eroul cu o mie de chipuri (1949)” de Joseph Campbell, „Ipostaze ale morții într-un timp al dorinței (2003)” de Georgescu M., „Eroul și arhetipul mamei (Simboluri ale transformării vol. 2) (1999)” de Jung, C. G. etc. Confirmarea ipotezei ce presupune o legătură strânsă între arhetipurile Războinicului și Căutătorului atestă faptul că ele vizează ceva comun. Așadar, în acord cu aceste date, se poate completa definiția Eroului dată de Pearson C.; din Eroul este Războinicul, devine Eroul este Căutătorul ce se luptă (arhetipul Războinicului) pentru ideal (Arhetipul Zeiței).

O altă contribuție originală, ce este în acord cu definiția corectă a Eroului, este legătura strânsă în arhetipurile Zeiței și al Eroului. Acest fapt nu este deloc neștiut în ceea ce privește literatura de specialitate teoretică. În schimb această teorie, dacă a fost investigată statistic, este obscură și, personal, nu a fost găsită. În general, arhetipurile inconștientului colectiv nu se bucură într-o proporție mare de abordare metodologică din cauza ambiguității lor și din greutatea prin care ele pot fi îngrădite în chestionare. Așadar, se poate considera corelația semnificativă între modelele de Zeiță și Erou ca noutate mai ales datorită confirmării teoriei prin statistică.

BIBLIOGRAFIE

Campbell, J. (2014). Eroul cu o mie de chipuri. București: Herald

Cîrneci, D. (2016). Bazele genetice ale comportamentului uman. București: Editura Fundației România de Mâine.

Cȋrneci, D. (2015). Testare psihologică 2 - Psihodiagnoza personalităţii. Curs ȋn tehnologie ID-IFR. Bucureşti: Editura Fundaţiei Romȃnia de Mȃine. pp. 13 – 35.

Eliade M. (1978). Aspecte ale mitului. București: editura Univers.

Eliade M. (2000). Sacrul și profanul. București: Humanitas.

Frontgia, T. (1991). Archetypes, Stercotypes, and The Female Hero: Transformations in Contemporary Perpectives. Mythlore, 18(1 (67), 15-18.

Georgescu M., (2016), Introducere în psihanaliză EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti; pag 40-41

Georgescu M. (2003), Ipostaze ale morții într-un timp al dorinței @ Editura Paideia, Bucuresti, România ( pag 14)

Goodwyn, E. (2020). Archetypes: The Contribution of Individual Psychology to Cross-cultural Symbolism. Journal of Jungian Scholarly Studies, 15(1), 5-19.

Goethe J. W. (2008). Faust. București: Nemira

Goldberg, L. R., Johnson, J. A., Eber, H. W., Hogan, R., Ashton, M. C., Cloninger, C. R., & Gough, H. C. (2006). The International Personality Item Pool and the future of public-domain personality measures. Journal of Research in Personality, 40, 84-96.

Henry, M. (1993). The genealogy of psychoanalysis. (D. Brick, Trans.). Stanford University Press

Huskinson, L. (2002). The self as violent other: The problem of defining the self. Journal of Analytical Psychology, 47(3), 437-458.

Iliescu, D., Popa, M., & Dimache, R. (2015). Adaptarea românească a Setului Internaţional de Itemi de Personalitate: IPIP-Ro. Psihologia Resurselor Umane, 13(1), 83-112.

Jung, C. G. (2003). Arhetipurile și inconștientul colectiv. București: editura Trei

Jung, C. G. (2005). Aion: Contribuții la simbolistica Sinelui. București: editura Trei.

Jung, C. G. (1921). Tipuri psihologice. București: Humanitas

Jung, C. G. (1916). The structure of the unconscious. București: Humanitas

Jung, C. G. (1999). Eroul și arhetipul mamei (Simboluri ale transformării vol. 2). București: editura Teora

Larsen, K. (2017). [Review of The Hero’s Quest and the Cycles of Nature: An Ecological Interpretation of World Mythology, by R. S. McCoppin]. Mythlore, 35(2 (130)), 178–184.

Lawson, G. (2005). The hero's journey as a developmental metaphor in counseling. The Journal of Humanistic Counseling, Education and Development, 44(2), 134-144.

Luzyte, R. (2011). A Few Thoughts on the Breath, the Soul, the Divine Female, and the Virgin Mary in Engagement with Luce Irigaray and Clarissa Pinkola Estés. Goddess Thaeology: An International Journal For The Study Of The Divine Feminine, 1(1.1), 27.

Lynn, R., & Martin, T. (1997). Gender differences in extraversion, neuroticism, and psychoticism in 37 nations. The Journal of social psychology, 137(3), 369-373.

MAKOWSKI, J. F. (1985). PERSEPHONE, PSYCHE, AND THE MOTHER-MAIDEN ARCHETYPE. The Classical Outlook, 62(3), 73–78.

McPeek, R. W. (2008). The Pearson-Marr archetype indicator and psychological type. Journal of Psychological Type, 68(7), 52-66.

Moore R. & Douglas G. (2019), Rege, Războinic, Magician, Amant: Redescoperirea arhetipurilor bărbatului matur. București: editura Daksha

Myers, S. (2016). Myers‐Briggs typology and Jungian individuation. Journal of analytical psychology, 61(3), 289-308.

Nietzsche, W. F. (1996). Omenesc, prea omenesc. București: Antet

Nietzsche, W. F. (2000). Așa grăit-a Zarathustra. București: Humanitas

Pearson S. C. (1991). Awakening the hero within.

Seamon, D. (1998). Goethe, nature and phenomenology. Goethe’s way of science: A phenomenology of nature, 1-14.

Stein, M. (2005). Individuation: inner work. Journal of Jungian Theory and Practice, 7(2), 1-13.

Segal, R. A. (2018). Freudian and Jungian approaches to myth: the similarities. In Myth, Literature, and the Unconscious (pp. 101-119). Routledge.

Samuels, A. (2003). Jung and the post-Jungians.

Swickert, R., & Owens, T. (2010). The interaction between neuroticism and gender influences the perceived availability of social support. Personality and Individual Differences, 48(4), 385-390.

Ţuţu, Mihaela, Corina (2008). Psihologia personalităţii. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine

Williamson, E. (1985). Plato's eidos and the archetypes of Jung and Frye. Interpretations, 94-104.

Zamfirescu V. (1994). În căutarea sinelui. București: Cartea Românească.

Zlate M. (2008). Eul și personalitatea. București: Editura Trei.

ANEXĂ

1. Syzygy: termen de origine greacă prin care se înțelege suma perechilor de contrarii în opoziție sau complementaritate; în context, se referă la perechea anima - animus.

2. Paranteza este adăugată personal cu scopul de clarificare.

1. Sunt relaxat(ă) în cea mai mare parte a timpului.

2. Rareori mă simt trist(ă) sau melancolic(ă).

3. Devin cu uşurinţă stresat. (R)

4. Îmi fac griji pentru multe lucruri. (R)

5. Sunt deranjat(ă) cu ușurință în starea mea emoțională de evenimentele din jurul meu. (R)

6. Mă supăr uşor. (R)

7. Îmi schimb starea de spirit foarte des. (R)

8. Am frecvent schimbări ale stării de spirit. (R)

9. Devin iritat(ă) cu ușurință. (R)

10. Deseori mă simt trist(ă). (R)

Itemii chestionarului

1. Colectez informație fără să am păreri despre aceasta