Scopul acestei lucrări este de a facilita o trecere de la o ontologie psihodinamică – și anume cea dezvoltată de James Grotstein și Wilfred Bion – conturată în jurul actului de conținere psihoterapeutice la o formă neconturată naturală de a fi. Puntea prezentată este o transformare de la o gândire limitată la o existență firească dincolo de gândire, ce este nelimitată; și mai mult de atât, este o transcendere a limitărilor în ceea ce privește potențialul vindecător al procesului psihoterapeutic, cu relevanță atât domeniului profesional, cât și încărcată cu o imensă importanță în viața personală a scriitorului.
Termenul „(a) conține” vine din latinescul continere, care are semnificațiile: a include, a forma baza, a întreține, a umple, a îngloba, a cuprinde. Dar, într-o investigație mai amănunțită, se prezintă întrebările: ce este cu adevărat conținerea și conținătorul? Ce implicații ontologice sunt necesare? Și de ce este conținerea relevantă?
„Experiențele acestea au persistat ca elemente β neprocesate sub forma depresiei ei de o viață, dar, sub impactul regresiei analitice, au ieșit la suprafață sub forma unei depresii simptomatice acute, pe care ea a proiectat-o în mine în multe straturi. Dificultatea mea în procesarea experienței a constituit Ο-ul meu, dar am reușit, cu ajutorul pacientei, să realizez o transformare a experienței mele de Ο (ca elemente β) prin utilizarea funcției mele α pentru a vedea cum se simetriza cu ceea ce experimenta pacienta, dar nu putea procesa." (Grotstein S. J.; 2004) Așadar, conținerea se explică în calitate de procesare, iar presupozițiile sunt că forma conținerii este a unui proces – deci dinamism –, iar această acțiune se manifestă în intersubiectivitate ca tranziție cu potențial transformator al ambilor subiecți implicați prin procesarea de obiecte. Dar se ridică întrebarea – despre ce fel de obiecte interne este vorba? Există mai multe răspunsuri, dar unul sugestiv este că inacceptabilul desemnează calitatea cheie. – "Impresia mea este că psihoterapeutul, în loc să fie distant sau neutru, trebuie să devină adevărul emoțional inacceptabil (încă) al analizandului despre realitatea sa ultimă (simptomul momentului) prin rezonarea inconștientă cu anxietatea analizandului din propriul său inconștient și apoi să o transcende." (Grotstein S. J.; 2004) Acest citat divulgă transcenderea obiectului anxiogen, inacceptabil ca alernativă sau substitut al procesării. Aici, Grotstein J. explică transcenderea ca devenire; se transcende obiectul când „se devine” obiectul. Personal, această devenire o consider ca proces intrapsihic de introiectare al obiectului (ce a fost cândva respins, necunoscut, nedorit) de către Eu prin faptul că este acceptat ca parte din sine (ca parte din Eu).
Cu toate acestea pare să fie o scăpare: Grotstein J. se exprimă de parcă devenirea este un preludiu al transcenderii, aceasta din urmă având loc ca o consecință ultimă. Mai întâi psihoterapeutul devine obiectul prin rezonanță inconștientă cu anxietatea analizandului, ca apoi să se ajungă la transceandere. În această situație merită explicarea poziției transcendentale, aceasta având legătură strânsă cu funcția α și funcționalitatea conținătorului. Poziția transcendentală este urmarea fericită a pozițiilor kleiniene depresivă și schizo-paranoidă; „partea infantilă a personalității experimentează O, Adevărul Absolut, ca elemente β, le proiectează în psihoterapeut care, conținându-le, le transformă din O în K (din Adevăr în Cunoaștere) și împărtășește această cunoaștere cu analizandul care, prin acceptarea acestui adevăr cognoscibil, permite transformarea acestuia în înțelepciune, O personal. Denumesc acest ultim act realizarea poziției transcendentale.” (Grotstein, 1993) Așadar, se înțelege faptul că a fi conținător înseamnă nu numai realizarea poziției transcendentale, dar chiar lăsând vindecarea – adică procesarea corespunzătoare și integrarea cuprinzătoare a obiectelor bizare – să aibe loc ca proces ce transcende. În publicarea: „The seventh servant: The implications of a truth drive in Bion's theory of «O»”, se explică în continuare cum copilul este invadat de elemente β ce le proiectează spre propria mamă, ca apoi aceasta – primul conținător –, într-o stare de reverie, să le proceseze pentru cel mic; copilul, după ce s-a bazat îndestul pe funcția α a mamei, reușește să o introiecteze, astfel născându-se întru sine propria capacitate de alfabetizare.
Prin această explicație, se conturează ceva nou care este strâns legat de funcția α, poziția transcendentală și vindecare prin conținere: metoda de alfabetizare – starea de reverie, visul. „Este esențial ca lucrătorul creativ [psihoterapeutul] să-și mențină funcția α neafectată, este clar că psihoterapeutul trebuie să fie capabil să viseze sesiunea. Cred că psihoterapeutul poate trebuie să-și cultive capacitatea de a visa în timp ce este treaz și că această capacitate trebuie, într-un fel, să fie reconciliabilă cu ceea ce concepem în mod obișnuit ca abilitate pentru gândirea logică de tip matematic.” (Bion W.; 1992) – Așadar, funcția α este un proces non-linear și nu o gândire carteziană, fiind pusă în opoziție cu gândiea matematică, care este pas cu pas, exactă, logică, predictibilă. Se adaugă o dimensiune pentru vindecare și anume această necesitate de reconciliere a conținătorului (fie că este psihoterapeutul sau mama) între reverie și proces exact. „Se vede aici cum Bion W. pare să echivaleze funcția α cu visarea, dar opiniile sale sunt clare că subiectul trebuie să viseze Adevărul Absolut despre realitatea ultimă într-un adevăr personal digerabil.” (Grotstein S. J.; 2004) Gândirea matematică pare să fie translatarea visului lui O în adevăr personal digerabil; părarea personală este că fără acest ultim proces vindecarea, ce-și are rădăcinile în câmpul intersubiectiv, este incompletă, iar ciclul nu se termină întru totul: din O celui conținut - spre funcția α celui conținut - spre obiect bizar născut din procesare necorespunzătoare - spre funcția α a conținătorului ce visează adevărul absolut – spre, într-un final, constituirea și exprimarea în formă digerabilă pentru cel conținut până acesta reușește introiectarea mecanismul de simbolizare al conținătorului.
În mod natural, se ridică întrebarea despre natura acestei reverii și manifestarea visului. Personal sunt convins că realitatea acestui fenomen abstarct stă atât în capacitatea unei sensibilități aparte ce lasă conținătorul să devină simțitor și receptiv spre o altă minte, cât și o liniște caracterizată de ordine în ceea ce privește propria minte – conținătorul nu simbolizează numai obiectele bizare ale unui altul, dar este necesar, pentru a îndupleca această sarcină, în predilecție să procedeze similar pentru sine însuși. Poate un alt mod de a înțelege acest fel de vis: poziția transcendentală (conținătorul competent) necesită un spațiu mental destul de vast pentru a cuprinde contrastele, conflictele și contradicțiile, astfel punându-le într-o situație ce conferă armonie între ele și, în pofida diferențelor abrupte între aceste obiecte interne, să coexiste și să se completeze – fiind, în loc de disociere în separare, în relație de complementarietate. Poate că acest spațiu se creează și menține prin „abandonarea memoriei și dorinței pentru a se elibera de cunoștințele pe care le-a dobândit până atunci prin visare/fantezie…”. (Grotstein S. J.; 2004)
Dintr-o altă perspectivă, conținătorul poate fi privit prin relația dintre „calitatea” funcției alfa și patologie. „A [...] mea ipoteză speculativă este că psihopatologia presupune o conținere defectuoasă sau inadecvată a experiențelor emoționale, adică defecte în conținere, funcția α și visare/fantezie, care sunt echivalente cu procesarea afectivă defectuoasă a lui O—ceea ce înseamnă reprimarea impulsului de adevăr.” (Grotstein S. J.; 2004) S-a discutat rolul funcției α, cum se manifestă, dar nu și ce anume distinge o funcționalitate calitativă față de una defectuoasă. Personal consider că explicația lui Grotstein J. merge mult mai departe, căci face referință nu numai la patologie, ci la problematică cotidiană și inclusiv suferință în general – de accea mă voi referi la acest nucleu de patologie (boală), suferință, problematică, angoasă etc. cu termenul grecesc pathos ce însemnă suferință. Această ipoteză este de mare impotanță și, de asemenea, poate constitui o cale prin care explicarea din punct de vedere calitativ a funcției α este posibilă. Este, așadar, de recunoscut faptul că funcția α este menită în anumite cazuri eșecului, astfel actul conținerii nu este îndeplinit, cel puțin nu întru totul. „Realist, O (Adevărul Absolut) nu are nicio misiune personală față de individ. Este indiferent.” (Grotstein S. J.; 2004) Gândurile fără gânditor doar își urmează propriul curs de a fi gândite; este datoria individului să le gândească corespunzător, în acord cu O, iar dacă această sarcină nu este împlinită individul este supus pathosului. Și se pune întrebarea: ce însemană și cum este gândirea în acord cu O? Pentru a răspunde aleg să completez psihanaiza bioniană cu învățăturile lui Jiddu Krishnamurti (1895 – 1986)– orator și figură spirituală.
S-au omis deliberat câteva semnificații ale tremenului conținător: a închide, a omite, a încadra. A gândi un ceva inefabil înseamnă a-l limita, a-l reduce într-o anumită măsură la capacitatea de înțelegere conștientă. „Toate gândurile și toate ideile sunt adevărate atunci când nu există un gânditor. În contrast cu aceasta, pentru minciuni și falsități este absolut necesar un gânditor. În orice situație în care este prezent un gânditor, gândurile ... sunt expresii ale falsităților și minciunilor. Singurul gând adevărat este cel care nu a găsit niciodată un individ care să-l «conțină» ... Reiese că toate gândurile așa cum sunt ele cunoscute în mod obișnuit, adică, ca un atribut al ființei umane, sunt false.” (Bion, W. R. ;1975-1979) Cu alte cuvinte, a conține înseamnă în același timp a modifica Adevărul Absolut O în iluzie digerabilă. Krishnamurti J. spune: „omul a căutat ceva dincolo de sine însuși [...] ceva pe care îi numim adevăr, Dumnezeu sau realitate, ceva în afara timpului, ceva care să nu poată fi tulburat de împrejurări, de gândire …”. (Krishnamurti J.; 2021) Genul acesta de investigație este propusă de Krishnamurti J.: adevărul (O) este căutat de om, iar această realitate ultimă este neperturbată de gând sau gânditor. Krishnamurti propune urrmătoarea problematică: așa cum se explică în psihanaliza lui Bion W., omul caută adevărul căci din iluzie provine pathosul, dar adevărul este dincolo de gânditor; deci cum poate gânditorul, care din definiție gândește, să transceandă dincolo de gând, dincolo de iluzie?
Câteva explicații în plus sunt necesare. Krishnamurti afirmă că subiectul nu atinge realitatea, ci imagini. Imaginile, gândul sunt născute, explică el, din diferențierea între subiect și obiect; când există această separare omul vede lumea în sine separat și atunci nu vede lumea, ci doar parte din ea, își vede doar partea sa. În învățăturile sale iubirea este cea mai mare capacitate și este echivalentă cu realitatea. Afirrmă: „când percepem un spațiu între noi și obiectul pe care îl observăm, vom ști că în această distență nu există iubire;” continuă cu importanța: „fără iubire, oricâtă înflăcărare am depune pentru restructurarea lumii, pentru reformarea ordinii sociale, pentru instaurarea progresului, vom produce numai suferință [pathos].” (Krishnamurti J.; 2021) Asta este echivalent cu a spune că atâta timp cât există diferență între gânditor și gândurile care caută să fie gândite este numai iluzie și un pathos continuu. Nu înțeleg întru totul soluția lui Bion W. în ceea ce privește conflictul între pulsiunea de adevăr inerentă a omului și imposibiltatea de a atinge, a fi adevărul, dar Krishnamurti explică: „Există, așadar, imaginea și observatorul imaginii. Văd, de exemplu, pe cineva îmbrăcat cu o cămașă roșie și reacția mea imediată este că îmi place sau că nu-mi place. [...] Din acest centru eu observ și fac aprecieri și astfel observatorul se separă de ceea ce observă. Însă observatorul n-a creeat doar o singură imagine, ci mii de imagini. Este observatorul diferit de aceste imagini?” Aceasta din urmă este întrebarea sa cheie. „Nu este oare, el însuși, o altă imagine? […] [Observatorul, gânditorul] este o ființă vie care tot timpul cântărește, compară, judecă, modifică și schimbă, nefiind altceva decât rezultatul presiunilor din exterior și interior. [...] O imagine – observattorul – observă alte zeci de imagini din afara și dinlăuntrul său și spune: «Această imagine îmi face plăcere, o voi păstra» sau : «Această imagie nu-mi este pe plac, voi căuta să scap de ea. Dar totuși observatorul a fost creeat de diverse imagini care au luat ființă ca urmare a reacțiilor la diferite alte imagini. Ajungem astfel în punctul în care putem spune că observatorul însuși este o imagine, numai că el s-a separat de celelalte și le observă. Acest observator, care a fost creat de diferite imagini, gândește totuși despre sine că între el și imaginile pe care le-a creat există o separație, un interval de timp. Această atitudine creează un conflict între el și imaginile pe care el le consideră cauza necazurilor [pathosului] sale.»” (Krishnamurti J.; 2021) Mai departe soluționează: „judecătorul care, incitat fiind de imaginile care rezultă din judecățile sale, din părerile sale, din concluziile sale, vrea să cucerească sau să supună imaginile care l-au creat, ba chiar să le distrugă. Dar aceste imagini, la rândul lor, îl văd pe observator și atunci observatorul «este» lucrul observat. [...] Când observatorul își dă seama că obiectul asupra căruia acționa nu era altceva decât «el însuși», orice conflict între el și imaginile sale dispare cu desăvârșire. El «este» lucrul observat și, prin urmare, orice separație este eliminată. […] conflictul ia sfârșit.” (Krishnamurti J.; 2021)
Închei cu un citat bionian: „Misticul sau geniul este acea parte a noastră care este potențial capabilă să fie una cu transcendența ca O, dar doar după ce am «clarificat» cu P-S și D. Misticul, conform lui Bion, este cineva care vede lucrurile așa cum sunt în realitate - dincolo de înșelarea sau camuflajul cuvintelor și simbolurilor.” (Grotstein J.; 2009)
Bibliografie
Bion, W. R. (1992). Cogitations. London: Karnac Books
Bion, W. R. (1975-1979). A Memoir of the Future. Volumes I-III. London: Karnac Books.
Grotstein, J. S. (2009). A beam of intense darkness. The American Journal of Psychoanalysis
Grotstein, J. S. (2004). The seventh servant: The implications of a truth drive in Bion's theory of «O». International Journal of Psychoanalysis
Grotstein, J. S. (1993). Who Is the Dreamer Who Dreams the Dream? A Study of Psychic Presences. Hillsdale, NJ: Analytic Press.
Krishnamurti, J. (2021). Eliberarea de cunoscut. Editura Herald